De la început creștinii au avut o zi a lor, și în natura ei specifică se află cheia experierii creștine a timpului. Pentru a o recupera, însă, trebuie să depășim legislația lui Constantin, care, prin instituirea duminicii ca zi obligatorie de odihnă a transformat-o într-un substitut creștin al sabatului iudaic. După care, semnificația unică și paradoxală a Zilei Domnului a fost încetul cu încetul uitată. Totuși semnificația ei provenea tocmai din relația ei cu Sabatul, adică, cu întreaga concepție biblică despre timp. În experiența religioasă iudaică, sabatul, ziua a șaptea, are o importanță extraordinară, ea este participarea omului și afirmarea de către el a bunătății creației lui Dumnezeu (Fac 1.25; 2,3). Ziua a șaptea este, astfel, primirea plină de bucurie a lumii create de Dumnezeu bună foarte. Odihna prescrisă pentru acea zi, și care a fost oarecum pusă în umbră de prescripții și tabuuri mărunte și legaliste, nu este nicidecum „relaxarea” noastră modernă, o absență a muncii. Ea este participarea activă la „desfășurarea sabatului”, în sfințenia și plinătatea păcii dumnezeiești ca roadă a muncii, ca încununare a întregului timp. Ea are, astfel, atât conotații cosmice cât și eshatologice.
Totuși, această lume „bună foarte” pe care evreul o binecuvântează în ziua a șaptea este, în același timp, lumea păcatului și a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu, iar timpul ei este timp al exilului și înstrăinării omului de Dumnezeu. Și, prin urmare, ziua a șaptea ne conduce dincolo de ea însăși, către o nouă Zi a Domnului – ziua mântuirii și răscumpărării, a biruinței lui Dumnezeu asupra vrăjmașilor Lui. În scrierile apocaliptice iudaice târzii apare ideea unei noi zile, care este atât cea a opta – întrucât este dincolo de frustrările și limitările lui „șapte”, a timpului acestei lumi -, cât și cea dintâi, pentru că odată cu ea începe timpul cel nou, acela al Împărăției. Dintr-o asemenea idee a luat naștere Duminica creștină. (…)
În această zi, prin înălțarea euharistică, Ziua Domnului a fost revelată și s-a manifestat în toată slava ei și în toată puterea ei transformatoare, ca sfârșit al acestei lumi și început al lumii ce va să fie. Și astfel prin această zi, toate zilele, întreg timpul a fost transformat în timp al aducerii aminte și așteptării, aducerea-aminte de această înălțare și așteptare a venirii ei. Toate zilele, toate orele erau raportate acum la acest sfârșit al întregii vieți „naturale”, și la începutul noii vieți. Săptămâna nu mai era o înșiruire de zile „profane”, urmate de odihna în ziua „sacră”, la sfârșitul lor. Ea devenise o mișcare din Muntele Taborului în lume, iar din lume, în „ziua cea neînserată” a lumii ce va să fie. Fiecare zi, fiecare oră a dobândit acum o importanță, o gravitate pe care nu le-au putut avea înainte: fiecare zi trebuia să fie de-acum un pas în această înaintare, un moment de decizie și mărturie, un timp al semnificației absolute. Duminica, deci, nu era o zi „sacră” ce trebuia „ținută”, deosebită de toate celelalte zile și opusă lor. Ea nu întrerupea timpul cu un extaz mistic „atemporal”. Ea nu era o „pauză” într-o desfășurare de zile și nopți lipsită de sens. Rămânând una dintre zilele obișnuite și totuși vădindu-se, prin Euharistie, cea de a opta și prima zi, ea dădea tuturor zilelor adevăratul lor înțeles. Ea făcea din timpul acestei lumi un timp al sfârșitului și îl făcea, de asemenea, un timp al începutului.
(Pentru viața lumii, de Alexander Schmemann)