Să ne înțelegem bine. Eu nu cred că este vreo zi fatidică în săptămână, dar aleg să pun acest titlu datorită modului în care este privită ziua de vineri. Mai ales când se asociează cu ziua a 13-a a lunii, superstițiile ating paroxismul. Veți spune că doar pe la noi, pe la români, se întâmplă asta… Ei bine nu. Deși are o vechime de maxim 100 de ani, acastă asociere între 13 și ziua de vineri este cât se poate de vehementă. Zeci de superstiții s-au cultivat și răspândit pe tot globul, iar uneori până și creștinii practicanți pleacă urechea.
Conform dicționarului de superstiții, prima referire la vineri 13 ca superstiție independentă a fost făcută în 1913 în Notes and Queries, unde era menționat ghinionul adus de vineri 13. Alții sunt de părere că vinovatul pentru toată povestea asta e Thomas W. Lawson, un finațist și speculator la bursă, supranumit și regele cuprului. Singurul său roman l-a intitulat Vineri, treisprezece, care deși e uitat azi se pare că a coborât cele două superstiții (cifra și ziua) în imaginarul colectiv. Ca și cum n-ar fi fost îndeajuns, în 1916 a fost ecranizat romanul lui Lawson. Un alt moment extrem de mediatizat la acea vreme face ca asocierea superstițioasă să fie răspândită (deși filmul este azi pierdut).
Apoi, în anii 30, vineri 13 devenise cea mai populară superstiție din Statele Unite. Statistici făcute în acei ani dovedesc larga răspândire a superstiției, iar generația tânără (studenții, în special) se pare că a fost cea mai expusă. Se cunosc și situații hilare, cum ar fi decizia (în 1939) consiliului orășenesc din French Lick de a echipa toate pisicile negre cu clopoței pentru ca locuitorii să le poată evita (în ziua de vineri a fiecărei luni trebuia aplicată legea).
La finele celui de Al Doilea Război Mondial, Biserica Catolică ia poziție față de superstiții. Demersul acelor ani va conduce la o interesantă definiție pe care-o găsim în Enciclopedia Catolică: Superstiția este o atitudine aminții, irațională și nedemnă, asupra naturii, supranaturalului sau Domnului, pornită din ignoranță, frică de necunoscut sau scupulozitate morbidă. (ediția din 1967)
Să menționăm și o replică ce datează de ani buni. E vorba de Clubul Treisprezece, fondat de judecătorul David McAdam în anul 1887 (chiar la apariția superstiției cu pricina) și care luptă pe orice cale să arate că totul e o invenție, că nimic real nu se ascunde în spatele acestei fobii. În prezent respectivul club este foarte dinamic și sârguincios, adunând o seamă de oameni vocali și care sunt dispuși să ia atitudine. Sunt aspru criticați – cum e ușor de bănuit – însă acțiunea lor merită tot respectul.
După cum ați văzut, întreaga superstiție se clădește pe un excentrism izolat, dar a avut parte de o mediere impecabilă. Aproape nimeni nu mai știe exact ce și unde și când. Dar atât de mulți încă se mai tem de această zi… Deși mulți dintre noi zâmbim când vedem tot felul de ritualuri ce au de-a face cu superstiția, poate ar fi bine să ne îngrijorăm puțin. Semeni de-ai noștri (de altfel oameni speciali) dau dovadă adesea de un infantilism dureros. Antropologii ne avertizează cu privire la revenirea în forță a ocultismului, iar noi ar trebui să luăm seama. Când refuzi să te mai temi de Dumnezeu, te vei teme de o zi de altfel inofensivă. De ce să nu ne transformăm fiecare zi într-o nouă ocazie în care să slujim de laudă slavei Sale?!