Un lucru este clar de la începutul literaturii creștine: nădejdea în viitor este o dimensiune inseparabilă, integrală a credinței creștine și condiția intrinsecă pentru posibilitatea acțiunii responsabile în lume… Nădejdea, pentru ucenicul creștin, este legătura indispensabilă dintre credință și iubire: afirmarea posibilităților reale pentru lume și pentru om, conștientizarea unei promisiuni pentru viitor, care îi oferă credinciosului libertatea să renunțe la propria persoană, în favoarea lui Dumnezeu sau a aproapelui său, cu o generozitate nestingherită de nevoia anxioasă de a-și asigura viitorul propriu… Nădejdea creștină, înrădăcinată în credință și întărindu-l pe credincios în iubire, este înțeleasă ca parte vitală a relației harice dintre credincios și Dumnezeu care este experiată ca lucrare a Duhului Sfânt… Creștinul poate să privească înainte spre învierea propriului trup, spre o judecată milostivă și spre o unire de durată, transfiguratoare și cu adevărat împlinitoare cu Dumnezeu, deoarece el face parte dintr-o comunitate care crede că Isus a înviat, împărățește în slavă, a trimis Duhul Său și va veni din nou ca Judecător al istoriei. Hristos este întotdeauna miezul și scopul nădejdii creștine și, astfel, sursa unității sale. (…)
Un alt element unificator important în eshatologia creștină primară este ceea ce ar putea fi numit realismul său: într-un crescendo al consensului, deși într-o varietate de moduri, scriitorii patristici insistă asupra ideii că creștinul trăiește cu nădejde în istorie și acea nădejde îl eliberează pentru a trata istoria cu seriozitate. Literatura apocaliptică iudaică susținea o nădejde într-un început nou, care depășește actuala rânduială a timpului și a spațiului, în fața unui popor care fusese motivat de secole de opresiune să se îndoiască de posibilitatea împlinirii nădejdii sale în limitele istoriei… Indiferent cât de mult s-a inspirat din aceste tradiții pentru a-și lua temele și imaginile, eshatologia creștină – începând cu secolul al II-lea – a insistat pe continuitatea nădejdii sale în această lume și istoria ei: a insistat pe includerea necesară a trupului în mântuirea finală a omului, pe relevanța Bisericii Tainelor și învățăturii despre soarta omului în fața lui Dumnezeu, pe necesitatea bunătății morale în această viață de acum pentru cei care doresc să se împărtășească de ea în viața viitoare și – poate cel mai important – pe prezența eshatonului deja împlinit în timpul și în Persoana lui Hristos înviat… Finalitatea Împărăției lui Dumnezeu a început deja în acest tărâm omenesc instabil.
(Brian E. Daley, Nădejdea în viața de apoi în Biserica primară, Doxologia, Iași, 2022, pp. 340-342)