John Steinbeck are un roman intitulat Joia dulce. Titlul este, desigur, o metaforă pentru acțiunea mult mai extinsă a romanului, dar îl putem lua ca și punct de plecare pentru micul nostru eseu. Probabil este o legătură între această expresie și o zicală românească. Aceasta din urmă spune că cine se naște joi e cu noroc și e neguțător de boi.
Douglas Adams se plângea cândva: Trebuie să fie joi. Niciodată nu am suportat zilele de joi. Nu ni se explică de ce, doar atitudinea în sine. Sau, ca să revenim pe plaiuri mioritice, să ni-l amintim pe Ion Creangă cu-ale lui destăinuiri: Să nu credeți că nu mi-am ținut cuvântul, de joi până mai de-apoi… Și iată cum părerile sunt împărțite, dar suculente.
Ziua de joi stă, asemenea unui pisc, în mijlocul săptămânii întregi. Numărăm desigur și sâmbăta și duminica. Mentalul popular a receptat-o mereu ca de bun augur, ca o zi plină și rodnică. E pivotul săptămânii, e ziua când te poți uita înspre trecutul recent, dar poți privi și spre weekend-ul ce te așteaptă.
În mediul evanghelic este ziua predilectă a slujbei de peste săptămână. E ziua în care se resimte surmenajul, e ziua care face trecerea înspre partea a doua a săptămânii. Cred că am putea-o folosi și pentru un mic bilanț. Bine-am face de-am privi spre ce am realizat și am încerca să răscumpărăm vremea. Poate e ziua când ar trebui să fim mai chibzuiți, mai bine orientați. Nu-i așa?!