[1] Un punct central al tradiției teologice creștine primare este ceea ce s-a numit viziunea „liniară” a istoriei: convingerea că istoria are un început și un sfârșit, ambele bazate pe planul și puterea lui Dumnezeu… Apologeții din secolul al VI-lea au contestat teoriile platonice despre veșnicia lumii. Pentru a exista o istorie a mântuirii, timpul trebuie să-și aibă limitele și trebuie să curgă fără repetare într-o singură direcție; [2] Ideea că împlinirea istoriei omenești trebuie să includă învierea trupului… Deoarece trupul este parte integrantă a omului și parte integrantă a creației bune a lui Dumnezeu, el trebuie să se împărtășească de mântuire; [3] Urmând așteptărilor din Vechiul și Noul Testament, primii scriitori creștini au fost, de asemenea, de acord în privința Judecății universale a lui Dumnezeu… Acest sentiment de responsabilitate ultimă în fața unui Dumnezeu care vede toate, ne reamintesc apologeții patristici, este fundamentul moralității creștin.; [4] De la finalul secolului al II-lea (Tertulian), scriitorii patristici au început să vorbească despre perspectiva unei judecăți săvârșite de Dumnezeu la finalul vieții fiecărui om… Începând cu Tertulian, majoritatea autorilor patristici greci și latini acceptă cu încredere argumentele filosofice platonice că sufletul, ca miez conștient și autodeterminant al persoanei, este indestructibil și astfel pregustă din destinul său veșnic, printr-o judecată personală preliminară, din momentul morții; [5] Împreună cu judecata vine și plata. Urmând tradiția apocaliptică iudaică reflectată în Noul testament, scriitorii creștini timpurii au afirmat aproape în unanimitate că starea finală a existenței omenești, după judecata lui Dumnezeu, va fi fericire permanentă pentru cei buni, și durere permanentă, automistuitoare pentru cei păcătoși. Imagistica apocaliptică a continuat să domine concepția despre aceste două stări de-a lungul perioadei patristice, mai ales în imageria suferinței celor condamnați; [6] Deși doar câțiva vorbesc în mod direct despre acest lucru, teologii creștini timpurii par să împărtășească sentimentul general că cei morți sunt încă prezenți în viața Biserici, atât rugându-se pentru cei credincioși, cât și beneficiind de rugăciunile făcute pentru ei. Acest sentiment al „comuniunii sfinților” este cel mai clar exprimat de Fericitul Augustin… Sfântul Grigorie al Nyssei și scriitorii greci de mai târziu vorbesc despre arătări ale unor oameni morți pentru a susține că sufletele, chiar și atunci când sunt despărțite prin moarte de trupurile lor, rămân strâns legate de lumea materială și de locuitorii ei.
(Brian E. Daley, Nădejdea în viața de apoi în Biserica primară, Doxologia, Iași, 2022, pp. 343-345)