Feisbucul aduce vești de tot felul. Nu întotdeauna sunt bune, încurajatoare, mlădioase. Uneori sunt chiar triste și născătoare de nostalgii. Adineaori, după ce participasem la o seară de tineret la Efrata (Oradea), îmi deschid pagina pentru a posta un citat. Rămân încremenit la vederea următorului anunț: profesorul Teodor Pandrea a închis ochii aici pentru a-i deschide dincolo, la cele țărmuri. M-am frecat la ochi și am recitit. Chiar așa… în jurul amiezii, unul dintre cei mai mari dascăli ai învățământului penticostal, s-a stins.
Alături de colegii mei de generație, mă simt privilegiat să-l fi prins la catedră. Dar nu oricând și nu oricum. Erau anii de înaltă activitate, anii în care Teodor Pandrea a dat totul, fără rest. Aș spune că acționa cu măiestrie pe două planuri. Unul era legat de relația cu Ministerul Învățământului și țintea înspre acreditarea ITP-ului. Tot aici intrau și relațiile necesare cu alte facultăți acreditate pentru a ne putea susține licențele (promoția mea a trecut prin mâna comisiei baptiste, alții prin cea a reformaților). În tot cazul, încerca să-l ajute pe fratele Trandafir Sandru, rectorul de atunci, că e important să avem o diplomă recunoscută de Ministerul Învățământului din România. Un alt plan ținea strict de profilul său de lingvist. Cursurile cu dânsul erau adevărate sondări filologice, niciodată scorțoase, niciodată plictisitoare. O candoare ilustră punea stăpânire pe mințile noastre, o mică revelație mijea de fiecare dată. Profesorul știa bine să jongleze cu exactitatea morfologică și gramaticală, dar și cu trimiteri diverse. Adesea aplicațiile ni le făcea direct pe textul biblic.
Ca o notă personală adaug cu drag aportul acestui mare om de suflet și de litere. Eram în anul terminal și – așa cum mi-a fost dat o vreme – au urmat câțiva ani de slujire la Filadelfia București. În acel timp, fratele Pandrea era membru în această biserică și, uneori, accepta să țină chiar mici studii biblice. Niciodată nu i-am putut fi pe deplin recunoscător pentru critica avizată ce mi-o aplica din când în când, după ce-mi asculta predicile. O făcea cu respect și cu un simț al detaliului. Nu era nimic gratuit în remarcile sale. De câte ori îl zăream în sală mă bucuram, știam că cineva e cu ochii pe mine. Corecțiile sale mi-au prins extrem de bine și mi-au rămas în minte și azi.
Ultima întâlnire a fost inopinantă. Eram împreună cu corul bisericii Filadelfia (Oradea) într-o vizită la Biserica Speranța din Cluj. Înainte de urca la amvon pentru predică l-am zărit ca în vis, la balcon. Îmi spuneam că ar fi prea frumos să fie chiar dânsul. După câteva minute mi-a zâmbit cu zâmbetul acela pe care toți studenții-l știu. Am fost emoționat. Trecuseră ani buni de când nu ne mai întâlnireserăm. S-a terminat programul, a venit la mine, ne-am îmbrățișat. Abia azi realizez că a fost ultima îmbrățișare, ultima conversație. Am rămas povestind până mai toți ieșeau din biserică. Nu ne-am mai fi despărțit. El era curios de mine, eu eram curios de dumnealui. Își făcea planuri de viitor, mi-a vorbit de o eventuală colaborare într-un proiect editorial, era așa de încântat că puteam avea acel schimb de idei. Da, dragii mei, pentru că profesorul Pandrea era un om al ideilor vii, al polemicilor fecunde și al aserțiunilor precise.
Acum, la despărțire, de pe meleaguri bihorene, primește un sincer omagiu. Ai fost pentru mine mai mult decât te-ai gândit. Și așa cum a fost în cazul meu cred că a fost și în inima altor studenți. Până va fi să ne revedem pe alte plaiuri, îți vom purta un respect peren. Ne vor străfulgera în continuare SOS-urile filologice cu care ne izbeai frontal, vindecător. La revedere, PROFESORE!
[…] coramdeo.ro […]