Are doar 16 ani și locuiește în Giurgeni (Ialomița). Într-o zi a luat o mașină (fără permis, evident) și a pornit în trombă. N-a mers prea departe. Mica aventură s-a sfârșit într-un mod dramatic. O mamă (21 ani) care-și ducea copilul (2 ani) în brațe a fost izbită de adolescentul nostru imberb. A avut suficientă viteză și inconștientă ca pe copil să-l bage în pământ, iar pe mamă în spital. Acestea sunt faptele care au pus în uimire opinia publică.
A te apuca să comentezi gestul e riscant. Ai putea fi părtinitor sau ai putea face o analiză superficială. Totuși, mă risc. Nu vreau să cred că toți adolescenții zilelor noastre ating aceeași cotă de teribilism, dar nici nu îmi fac iluzii prea mari. Cu părinți atât de ocupați ori plecați din țară, crescuți de bunici sau mătuși, oare ce ar putea ieși. Pe de altă parte sesizez o dezorientare patologică la mulți dintre acești copii mari. Citesc puțin, scriu cu dificultate, au sincope serioase de gândire și se exprimă anagramat. Știu, dragii mei, nu sunt toți așa. Unii sunt olimpici, alții poeți, iar alții informaticieni geniali. Dar mai bine de jumătate mă tem că nu sunt… dintre cei menționați.
Cred că biserica are un mare rol aici. Am spus-o și în alte ipostaze (mult mai aplicate) și o spun din nou. Dacă formatorii de convingeri (pentru că așa ar trebui să-i privim pe slujitorii bisericii) nu reușesc să le inoculeze acel simț al măsurii, mă întreb cine ar mai putea să o facă. Școala cred că ar trebui și ea să recâștige terenul pierdut. Nu știu prea bine cum, dar nivelul de impact ar trebui ridicat. Dascălii să fie mai mult decât simplii purtători de informație, să fie modele care să amprenteze mințile elevilor pentru totdeauna. Cât despre părinți, ce ar mai fi de spus. Nu vreau ca micul eseu să fie o dădăceală ieftină, dar și eu sunt părinte. Intuiesc și constat adesea nocivitatea mediului în care sunt expuși copiii. Cu atât mai mult ar trebui să le asigurăm un cadru îmbibat de moralitate, Scriptură și relații vindecătoare. Absența fizică sau/și emoțională din viața copiilor (în special a taților), conduce – statistic vorbind – la creșterea delicvenței juvenile.
Să ne dea bunul Dumnezeu înțelepciune și să ne ajute să creștem copiii pentru Cer. Desigur, ei seamănă pe noi – uneori izbitor de mult – , dar noi trebuie să-i conducem spre Hristos; să semene cu El.
Realistica abordare..Unii dintre noi am crescut in familii credincioase de mici copii si totusi au fost unele teme care nu am indraznit niciodata, absolut niciodata sa le abordam. Lucruri care mie personal mi se pareau existentiale pentru varsta pe care o aveam in perioada respectiva, dar pe care nu am avut cu cine le discuta..subiecte tabu care nu aveam voie sa le aducem in discutie..au trecut anii, ne-am informat din alte parti, nu din mediile sanatoase ale familiei crestine, cum ne place sa le numim..provenind din familii crestine, cu ambii parinti crestini, zilnic la biserica si totusi am gafat grav de multe ori..unde e greseala? ..facem azi greseli inimaginabile cu vreo 20 ani in urma, crestini fiind..atunci ce sa ne mai asteptam de la cei necrestini?sa fie mai ¨bine educati¨ca noi? poate si sigur sunt unii…daca neglijam latura asta, copii fiind, priviti uneori fara o prea mare importanta de genul :¨ce stiu ei¨, riscam sa se ocupe de acest lucru, strada, scoala, tv, internetul si fiti siguri ca nu in felul ¨sanatos¨pe care il vrea Dumnezeu…
Utilă analiza ta. Mulțumesc.