Continuare de AICI:
Apa vie, apa vieții se prezintă ca un simbol cosmogonic. Ea este o poartă spre veșnicie tocmai pentru că purifică, vindecă și întinerește. După Grigorie de Nyssa, fântânile conțin apă stătătoare. „În schimb, fântâna Mirelui este o fântână cu apă vie. El este adânc ca o fântână și mișcător ca un fluviu”. După Tertulian, Duhul divin alege apa dintre celelalte elemente și o poreferă, pentru că, încă de la începuturi, apa se prezintă ca o materie perfectă, fecundă și simplă, complet transparentă (De baptismo, 3). Ea are prin ea însăși o virtute purificatoare și acesta este un motiv în plus ca să fie considerată sacră. Așa se explică folosirea ei în abluțiunile rituale; prin însușirile sale, ea șterge toată fărădelegea și toată necurăția. (…)
Pe lângă virtutea purificatoare, apa mai are și o putere soteriologică. Imersiunea este regeneratoare, este un fel de renaștere, în sensul că plasează ființa într-o stare nouă. Imersiunea poate fi comparată cu punere lui Hristos în mormânt: El reînvie după această coborâre în măruntaiele pământului. Apa este simbolul regenerării, iar apa botezului exprimă explicit ideea unei noi nașteri (Ioan 3.3-7), fiind inițiatoare. Păstorul lui Hermas vorbește de cei care „au coborât în apa morții și au ieșit vii.” Iată simbolismul apei vii, al izvorului tinereții. „Ceea ce am eu în minte – spune Ignație Teoforul (după Calist) – este apa care lucrează și vorbește.” (…)
De verme ce apele preced creația, este evident că ele asistă la o nouă facere a lumii. Omului celui nou îi corespunde apariția unei alte lumi.
(Jean Chevalier & Alain Gheerbrant,
Dicționar de simboluri, vol. I, Artemis, București, 1995, p. 111-112)