Nu vom găsi în Evanghelii un gest de o mai mare gentilețe decât acesta: Isus luând copiii în brațe, punându-Și mâinile peste ei și binecuvântându-i. Ei, care după cutumele vremii, erau exclușii prin definiție, asociați adesea cu mamele lor, sunt acum cel mai aproape de inima Domnului Isus. În calea lor se vor interpune ucenicii, pentru că uneori râvna și tradițiile îi orbesc și pe cei aleși. Ar fi fost în stare să-i țină departe mereu, crezând că binecuvântarea este doar pentru cei mari. Creștinismul li se părea o religie a adulților, pe care copiii n-o înțeleg și n-o pot asimila. Dar ce bine că Isus era Dumnezeu, iar Dumnezeu e așa diferit de preconcepțiile oamenilor.
Mintea umană este predispusă la conformism, acțiunea lui Dumnezeu este deasupra acestei presiuni. Tocmai din această cauză ne surprinde. De la Cădere încoace, omul este tot mai diferit de Creatorul său, iar faptul acesta n-ar trebui să ne deprime. Dimpotrivă, ar trebui să ne arunce mai grabnic în brațele lui Hristos. Răscumpărarea noastră e cu atât mai grandioasă cu cât ne dăm seama cât de pervertită ne este mintea. Ucenicii au fost obligați să învețe lecția copiilor binecuvântați de Isus, deși nu s-au gândit niciodată la acest detaliu.
V-aș lăsa acest gând, la ceas de sărbătoare. Să fim mereu învățabili și atenți la detalii. În momente când înțelegerea noastră ratează, El e gata să ne lărgească orizonturile. Totul e ca noi să avem smerenie și disponibilitate. Să renunțăm la încăpățânare, la micimile noastre efemere. Pentru că, atunci când ne deschidem inimile El ne va duce un pas mai departe. Să urmăm această fascinantă aventură a credinței, acolo unde vrea El și în maniera pe care-a gândit-o El.