Nu știu alții cum sunt. În ceea ce mă privește, după o slujire abundentă la sfârșit de săptămână, lunea cad într-o melancolie ireversibilă. Este ziua în care meditația și introspecția dețin controlul. Secătuit parcă, epuizat în mod sigur, ziua de luni este mai degrabă o consecință a celor precedente. Mă simt de parcă n-aș mai înțelege și n-aș mai cunoaște nimic. Parcă tot ce fac nu mă ajută, parcă orice activitate mi-e străină.
Și totuși, ziua de luni se încheie cel mai bine. E un timp al umplerii, al așezării la izvor. Reiau lectura Scripturii cu o poftă devoțională extraordinară; îmi continui lecturile abandonate în weekend și mă înfrupt din toate resursele ce le am prin preajmă. O foame spirituală și intelectuală pune stăpânire pe mine, o determinare căreia de-abia îi fac față. Într-o astfel de zi se nasc multe din ideile viitoarelor predici, dar și autocorecțiile slujirii recente. Totul este altfel, totul reînvie. Mai melancolic decât într-o altă zi, îmi adun în suflet și-n minte lucruri ce mă vor ajuta mai târziu. O întoarcere specială spre familie mă stămpără și din punct de vedere emoțional. Și iată cum, parcă refăcută din cioburi, ziua se întregește.
Cred că avem nevoie de asemenea opriri săptămânale. Mai ales cei care slujim printre oameni. Încercând să oferim tot ce avem mai bun semenilor noștri, ne trezim lunea cu bateriile slăbite. Ne dăm seama, mai bine ca niciodată, cât suntem de limitați și de dependenți. Ne aruncăm atunci în brațele Domnului, ne agățăm de tot ce ne-a pus El la dispoziție. O facem aproape dramatic, înțelegând că este singura noastră șansă de-a merge mai departe. Dar, să fim sinceri, ce grozavă e această tânjire. Travaliul în care ne împinge aduce roade pe termen lung și ne face mai umani. De fapt, nici nu știu cum ar arăta predicile și scrierile noastre fără asemenea momente. Trăită bine, ziua de luni îți dă dreptul să te înfrupți – decent și încrezător – din… ziua de marți.