Cui aș putea să-i încredințez bucuriile și tristețile mele, dorurile mistice și donquijotești ale tinereții, răfuiala aspră de mai târziu cu Dumnezeu și cu oamenii și, în cele din urmă, orgoliul sălbatic al bătrâneții care arde, dar se împotrivește până în ceasul din urmă să se prefacă în cenușă? Cui aș putea să-i mărturisesc de câte ori am alunecat și am căzut, cum am urcat pe brânci asprul și necruțătorul drum spre Dumnezeu, de câte ori m-am ridicat plin de sânge și am început să urc din nou? Unde aș putea să găsesc un suflet neclintit ca al meu, rănit, dar nesupus, ca să-mi asculte spovedania?
(Nikos Kazantzakis)