Sunt uimit de câte ori apare conceptul de proșternere în Evanghelia după Matei. Magii au pornit cu gândul să se proștearnă înaintea Pruncului (2.2). Irod, viclean și vanitos, a simulat și el o astfel de dorință (2.8). Diavolul – la Ispitire – pretinde lui Isus proșternere (4.9), însă El îi aduce aminte că doar întaintea lui Dumnezeu trebuie să cazi în genunchi (4.10). Leprosul se proșterne și el uluit în fața Vindecătorului său (8.2), dar nici învățătorul Legii nu se lasă mai prejos (9.18). Salvați din furtuna ucigașă, ucenicii se proștern în barcă la picioarele Mântuitorului (14.33), iar femeia cananeancă face la fel (15.25). Datornicul din pildă se proșterne în fața stăpânului său (18.26), iar fii lui Zebedei și cu mama lor o fac și ei (20.20). În dimineața Învierii, cele două Marii se proștern (28.9), iar ceva mai târziu cei unsprezece ucenici le urmează exemplul (28.27).
În cazurile amintite mai sus apare același cuvânt în versiunea greacă. Este vorba de acea închinare totală, fără rețineri. Este închinarea care mișcă inima și trupul, care aliniează nu doar postura interioară ci și pe cea exterioară. Semn al maximei reverențe, proșternerea marchează relația noastră cu Dumnezeu. Întâi a inimii, apoi a trupului îngenunchiat, această atitudine este indispensabilă. Recurgem la ea mai ales în momentele de mare încercare, așa cum ar trebui să recurgem la ea și în momentele de bucurie. Tot ce face sau îngăduie Dumnezeu în viața noastră ar trebui să aibă ca finalitate o autentică închinare. Suntem dependenți de El, să nu uităm asta. Nu doar în fiecare duminică, ci în fiecare zi. Dacă existența Lui este o realitate ce ni se confirmă în fiecare zi, raportarea noastră la El trebuie să fie pe măsură. Zilnic. Dinamic. Pilduitor.