Era Dumnezeul-Întrupat. Putea face orice cu o autoritate ce depășește puterea noastră de înțelegere. Era Isus Hristos! Și totuși, Isus S-a rugat. Citesc mărturii despre mari oameni ai rugăciunii și mă entuziasmează. Dar faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a rugat mi se pare cel mai interesant lucru ce L-a săvârșit. Spun interesant adică atipic. Dumnezeu se ruga lui… Dumnezeu.
Și totuși, se pare că și Dumnezeu când ajunge pe pământ recurge la rugăciune. Isus S-a rugat ca un om adevărat, demonstrând cum rugăciunea este o atitudine de dependență filială de Tatăl. Ea se opune rugăciunii păgânde care încerca să manipuleze divinitatea în folosul propriu.
Astfel, Domnul Hristos S-a rugat într-o neîntreruptă comuniune. Lucrarea Și-o începe rugându-se (Luca 3.21). Apoi, retragerile Sale au întotdeauna ca scop rugăciunea (Marcu 1.35). Momentele principale ale lucrării Sale au fost marcate de adevărate lecții de rugăciune (Luca 5.16; 6.12; 9.18). Înaintea patimilor S-a rugat (Mat. 26.36-44), cu o implicare emoțională fără precedent. Dar, ca Mare Preot, s-a rugat pentru noi, pentru oricare dintre noi (Ioan 17).
Aceste ipostazieri ale rugăciunii sunt uimitoare. Viața Mântuitorului a fost traversată de momente de acest fel. Era modul în care-Și manifesta intimitatea față de Tatăl. Era dovada unei profunde relații, a unei atitudini corecte. Duminica este, pentru noi, ocazia în care înălțăm tot felul de rugăciuni. Este ziua în care închinarea noastră capătă o dimensiune publică mult mai vizibilă. Fie ca această zi să ne energizeze viața de rugăciune. Să întrețină în cheie comunitară ceea ce cultivăm, de fapt, în propria noastră odăiță. Și toate acestea cu bucurie, rigoare și dinamism.