Probabil ați citit povestea lui Franz Kafka intitulată Unsprezece feciori. Vă mai aduceți aminte cu siguranță că fiecare este unic și interesant. Mai mult, tatăl din poveste (deși Kafka scrie la persoana întâi) dezvoltă trăiri unice pentru fiecare dintre ei. E interesant cum nu doar feciorii sunt diferiți între ei (atât de diferiți!), dar și tatăl îi receptează diferit. Fără îndoială că – și de o parte și de alta – iubirea este cuvântul de ordine, dar iubirea nu este plată și inodoră. Ea are anumite accente, anumite stridențe care-i dau farmecul.
Primul este puțin arătos, dar compensează prin seriozitate și deșteptăciune. Tatăl, deși-l iubește la fel ca pe ceilalți, nu-l prețuiește prea mult. Gândirea lui îmi pare prea simplă – descrie părintele. Nu vede nici în dreapta, nici în stânga și nici în depărtare; aleargă necontenit n cerc sau mai curând se învârtește pe loc în mica sferă a gândirii sale.
Al doilea este frumos, zvelt, bine-făcut. E chiar și deștept și, pe deasupra, mai cunoaște și lumea. Pentru că a văzut multe, până și natura patriei pare să-i grăiască mai intim decât celor rămași acasă. Cu toate acestea, tatăl mărturisește o anumită inadaptare în relația cu el. Pe lângă o infimă meteahnă fizică, tatăl este îndurerat de o anomalie a sufletului acestui copil: o anumită incapacitate de a-și desăvârși structura vieții proprii. Apoi, consolându-se, el apreciează că e cusurul întregii familii.
Al treilea este tot frumos, dar nu e genul de frumusețe care-mi place – mărturisește tatăl. Este frumusețea cântărețului: gura arcuită, ochiul visător, un cap care are nevoie de o draperie îndărătul său pentru a produce efect, pieptul boltindu-se nemăsurat, mâinile gata să gesticuleze numaidecât și revenind cu prea multă ușurință înapoi, în jos, picioare care se mișcă afectat pentru că nu pot duce la greu. Mai are și un timbru strident, care-l face parcă mai dizgrațios. Dar el (feciorul) nu se vâră în fruntea bucatelor, dar nu pentru că și-ar cunoaște cumva cusururile, cin din inocență. Totul conduce spre o inadaptare: se simte străin în epoca noastră, ceea ce poate fi cât de cât rezonabil.
Al patrulea este cel mai sociabil dintre toți. El este un copil al timpului său, el poate fi înțeles de oricine. O adaptabilitate impecabilă îl face plăcut, acceptat și dorit. Dar, gândul care-l amărăște pe tată este că seamănă cu unul care sare admirabil, spintecând aerul ca o rândunică, dar care sfârșește, totuși, dezolat, în pulberea deșartă. Acastă incapacitate de a finaliza este lamentabilă și dureroasă. Detentă extraordinară, finalizare dubioasă.
Al cincilea este drăguț și bun, dar are o particularitate interesantă: promitea mai puțin decât a înfăptuit; era atât de insignifiant, încât în prezența lui te simțeai pur și simplu singur; dar a ajuns cu taote acestea să se bucure de oarecare considerație. Acest succes bizar este pus de tată pe seama nevinovăției acestui fiu, o inocență riscantă uneori.
Al șaselea este, cel puțin la prima vedere, cel mai visător dintre toți. Astfel, dacă e pe punctul de a pierde, se cufundă într-o tristețe de neînvins, iar dacă dobândește superioritate și-o menține prin flecăreală. Tatăl îi apreciează însă înflăcărarea, cu toate că se îngrijorează pentru instabilitatea lui emoțională.
Al șaptelea este cel care aduce atât frământare cât și respect față de tradiție. Această însușire este atât de tonică, atât de dătătoare de speranțe este remarcabilă. Într-o lume axată mereu pe viitor, tatăl se teme că nu se va putea adapta la mersul vieții, că nu va pune în mișcare roata viitorului. Ancorarea lui în tradiție îl însingurează (tatăl se teme că nu-și va găsi niciodată o consoartă), iar faptul acesta devine melancolic, poate chiar primejdios.
Al optulea este fiul ce-i face numai griji și necazuri. Cu toate acestea, tatăl recunoaște o relație specială cu el, deși el a rupt orice legătură paternă. Rebel până în măduva oaselor, izolat de familie și ursuz, el are șanse totuși de reușită. Robustețea fizică îl ajută poate și ea în vitregia vieții duse de unul singur.
Al nouălea este foarte elegant și are acea privire dulce destinată femeilor. Dar cade mereu în imobilism și-și cultivă o anumită boemie. Tatăl apreciează felul coerent în care se exprimă, mai ales atunci când rămâne în sfera lui de cunoaștere. Când trece de aceste limite (și o face frecvent), te pune în situații delicate pe care nu întotdeauna reușești să le domini. Pe de altă parte, e cuceritor și extrem de afectiv.
Al zecelea este cel mai elegant, dar mai solemn decât îi permite vârsta. Din cauza aceasta mulți îl percep drept un fățarnic fără margini. Tatăl îi ia apărarea totuși. Când vorbește te cucerește, retorica lui este în acord cu întreg universul. Cuvântul său este în dezacord cu infatuarea fizică, iar unii nu pot trece peste asta. Alții, igonrându-i anumite apucături răutăcioase, se lasă seduși de capacitatea lui de a-și exprima gândurile.
Al unsprezecelea este delicat, poate cel mai slab, dar înșelător în slăbiciunea lui. De fapt, e vorba de o slăbiciune convențională, în realitate este chiar o calitate. E vorba de o anumită reținere, de un bun simț exagerat, o încredere slabă în el însuși. Din cauza aceasta nu prezintă încredere (deși e singurul fiu care și-ar lua tatăl cu el), iar toți din jur se îngrijorează cu privire la viitorul lui.
…vă las pe fiecare să faceți asocierile necesare. Tipurile comportamentale descrise mai sus au o savoare specială. Nu doar pe copiii noștri îi putem analiza (sau ai altora), ci chiar și pe noi, adulții.