În ziua de 4 februarie 1872, la Botoșani, vedea lumina zilei pictorul Octav Băncilă. Descendent, pe linie maternă, din cronicarul Neculce, Octav a rămas totuși orfan. De la patru ani a fost crescut de sora lui, Sofia, dar într-o ambianță intelectuală de excepție. Studiează la Iași, apoi – între 1894-1898 – pleacă la Academia de Arte Frumoase din Munchen. Acolo are ocazia să lucreze în atelierele pictorilor Haschbe și Lenbach, realizând și expoziți personale. De aici pleacă în Italia, unde se imerseză în arta Renașterii.
Se întoarce în România începutului de secol XX. Găsește aici un spațiu nesigur din punct de vedere social, dar fecund sub aspect artistic. Se alătură cauzei muncitorimii și țărănimii (între 1905-1916). De aici seria de tablouri dedicate acestei teme țărănești. Răscoalele din 1907 i-au inspirat 15 lucrări, dintre care amintim: Înainte de 1907, 1907, Execuția, Recunoașterea, Înmormântarea, După răscoale, Historia. Tablourile sale devin din ce în ce mai îndrăgite, iar personalitatea sa tot mai fascinantă. Alături de artiști precum Gheorghe Petrașcu, Jean Alexandru Steriadi, Paul Verona și Ion Mateescu, Băncilă va organiza tot felul de expoziții. Esteticienii îl consideră unul dintre cei mai bine prizați pictori ai vremii lui. Și asta pe bună dreptate. Munca, flerul și genialitatea acestuia a devenit memorabilă.
Ceea ce vedeți în imagine este un Autoportret. Aici pictorul și-a surprins atât de bine trăsăturile de personalitate. La o vârstă venerabilă, Băncilă ne lasă unul dintre cele mai prețioase tablouri. Merită să le vedem și pe celelalte, merită să pătrundem în arta sa profund românească. Un pictor de-al poporului, dar care-și răsfrânge cu generozitate talentul. Să nu-l uităm… măcar într-o astfel de zi.