Nu mă dau în vânt după muzica actuală. Această industrie cu cifre amețitoare și un dinamism halucinant mă lasă rece. Prea multă prelucrare ulterioară a vocii, prea mult sintetizator și efecte de tot felul. Nici o altă artă nu este mai lovită de artificialitate decât muzica. Artiști de garsonieră, incapabili să susțină un concert live în mod coerent, încearcă să ne convingă de veleitățile lor. Nu ține!
Dar, să revenim la Eurovisionul nostru cotidian. Nu am pretenția că înțeleg fenomenul și nici nu știu dacă merită prea multă atenție. Îmi permit totuși câteva aprecieri critice… în calitate de european. Le voi expune succint, punctual și definitiv.
- mulțumesc Republicii Moldova pentru lecția de românitate ce ne-a dat-o. M-a izbit profund acest detaliu. Au biruit presiunea englezofilă și, grație unor oameni cu adevărat inspirați, au reușit să fie români și pe scenă. Doar datorită lor s-a auzit la Eurovision limba lui Eminescu. Felicitări!
- dezavuez coregrafia senzuală a lui Cezar, reprezentantul nostru de nădejde. Trupuri aproape goale mișcându-se aproape languros au arătat – încă o dată – că a fost prea mare efortul pentru o cauză discutabilă. Ținuta solistului se înscrie și ea în aceeași stilistică, o combinație de opulență și pretenție de masculinitate. Tot aici aș încadra și vocea de cap cu care ne-a tratat. În afară de exotismul temei, totul conducea spre o efemenizare primejdioasă.
- sunt oripilat în fața spectacolului de efecte speciale în detrimentul muzicii propriuzise. Culori și lumini de tot felul într-o scintilație năucitoare. Totul menit să-ți ia ochii, să te seducă hipnotic. E ca și cum ar trebui să uiți de fapt de muzică și să te lași sedus de elucubrațiile tehnice. S-a cântat puțin cu adevărat, dar exhibiționism cât cuprinde.
- în fond, avem o mutație riscantă de pe audibil, pe vizual. Coregrafia, ținuta soliștilor (și mai ales a solistelor), gesturi cu trimitere clară spre obscenitate, toate acestea golesc muzica de… muzicalitate. Zbuciumul de pe scenă este o mică lecție de postmodernism aplicat. Febrilitatea și agonia pretins muzicală a multor concurenți aveau de-a face aproape 100% cu imaginea. M-am intrebat cum ar fi fost să asculți la radio înfruntarea din finală?! Percepția ar fi fost alta decât cea din fața ecranului.
Trebuie să mai spun, înainte să închei, că nu m-am așteptat ca Cezar să ajungă în finală. Cred că meritele după care a fost selectat dovedesc decadența artistică și volorică a Europei. Dar, odată intrat, am fost convins că nu va fi în primii zece. Asta ar fi fost prea mult. Când i-am mai văzut și micile intervențiile, infatuarea și sărăcia discursului, am fost mult mai convins. Multă artificialitate în aceste spectacole, multă grandoare dar fără miez. Nu mă aștept la altceva in viitor, ba dimpotrivă…