Expresia îi aparține lui Martin Luther și este unul dintre cele mai frumoase elogii aduse cântului. Singura supraviețuitoare a artelor, muzica a devenit în mediul protestant o piesă de rezistență. Dacă artele plastice erau prohibite, dacă ficțiunea era suspectă, atunci e normal ca muzica să fi căpătat o proeminență aparte. Însuși Luther a compus enorm. A fost, de asemenea, un admirabil interpret, reformatorul care a cântat cel mai mult dintre toți. Aproape toate reprezentările picturale – împreună cu familia – îl redau cântând atât la instrument cât și cu vocea. Impulsul muzical ce l-a transmis a devenit apoi un mediu imnologic pentru mișcarea protestantă europeană și nu numai. Neoprotestantismul a preluat acest filon, extinzându-l prin stiluri mult mai variate (și libere?!).
Pentru că e un domeniu atât de sensibil și profund, muzica este un subiect peren în mediul evanghelic. Protestantismul și-a cam definit limitele, dar neoprotestantismul continuă să exploreze. Totuși, să nu uităm că Luther se referea la cântatul individual, în medii cât se poate de firești. Nu e vorba aici de închinarea liturgică, organizată și, implicit, presantă. E vorba de acel glas al inimii ce se exprimă prin versurile și melodia unui cântec. Este ceea ce ni se întâmplă acasă, în călătorie și, în ultimă instanță, în părtășiile noastre. Cântarea este privită ca o dublă rugăciune. Muzica pare a transforma rugăciunea rostită într-o închinare mult mai profundă.
În fond, fiecare știm lucrul acesta. Cu rădăcini nevăzute în spiritul evreiesc, orice creștin care poate cânta se salvează. Fredonarea unei melodii dovedește că încă mai avem șanse, încă mintea noastră e pregătită să facă față oricărei realități. Îndemnurile noutestamentare în această privință sunt elocvente. Creștinismul autentic pare scăldat în muzică. Privită ca un reflex angelic – îngerii sunt cântăreții prin excelență – închinarea muzicală are un loc aparte în inimile și în doctrinele noastre. Bine ar fi să nu-i pierdem sensul, savoarea și perspectiva!
Oare gresesc sau citatul ii apartine in realitate lui Augustin? Probabil a fost preluat de Luther, insa toate sursele care le-am consultat il atribuie lui Augustin.
Posibil. Eu am găsit-o ca aparținându-i lui Luther. Dar varianta c-a fost o preluare din Augustin nu este exclusă.
Iată la ce bună blogosfera…
Voiam doar sa specific ca expresia „Cel care canta, se roaga de doua ori” (Qui cantat, bis orat), apartine Sfantului Augustin, probabil cunoscuta de Luther, ca fost calugar augustinian…Iertare, insa am dorit doar sa fac adevarul cunoscut…in aceasta lume atat de invadata de jumatati de adevar, denaturari sau minicuni. Sa-i cantam Domnului mereu…
Mulțumesc de precizare. E posibil ca Luther să o fi asimilat de la Augustin. Nu-i cu supărare, dimpotrivă apreciez.