Când e vorba de etică mai tot timpul se citează din Predica de pe Munte sau din epistolele pauline. Aceasta în detrimentul celorlalte epistole care – È™i aÈ™a – au avut de suferit de-a lungul istoriei. Eseul de față își propune să recupereze conÈ›inutul etic al celorlalte epistole noutestamentare. Epistolele petrine sau ioanine, ca să nu uităm de cea a lui Iacov sau de Apocalipsa, au toate o încărcătură etică însemnată. Prezentate uneori subtil, principiile È™i normele morale sunt atât de puternice în textele cu pricina. Totul este legat de viață, de cotidian. A trăi cu Dumnezeu înseamnă a trăi în normalitatea curăției de inimă. O scurtă sinteză ne-ar prinde bine, cred.
În Epistola lui Iacov avem viața în lumina înțelepciunii de sus. Cum n-a făcut-o nimeni, fratele Domnului are grijă să traseze linia despărțitoare între adevărata și falsa înțelepciune. Mesajul este radical: nu există nici o zonă hașurată. Nu există cale de mijloc: ori ești influențat de sus, ori de jos. Plasarea eticii sub aceste două incidențe (sus/jos) ne trage un adevărat semnal de alarmă. Într-un postmodernism așa de amestecat, cum ar mai arăta o serie de mesaje etice din Iacov?! Ar trebuie probabil o mare cutezanță. Dar și beneficiile ar fi îndoite. Această dependență de harul divin este o bună lecție pentru orgoliul nostru (pretins) moral. Orice încredere în moralitatea nativă este zdruncinată, iar sârguința este pusă sub semnul ajutorului divin.
În epistolele lui Petru, Evrei și Iuda avem de-a face cu viața în acord cu adevărata tradiție. Ne referim aici la o serie de principii care transecede spațiul Noului Testament. Sunt principii străvechi ce vin din timpurile patriarhale. Recurența exemplelor în Petru, Evrei și Iuda este edificatoare. O pleiadă de personaje vechitestamentare sunt aduse la rampă. Moralitatea este mereu actuală, iar pildele trecutului nu fac decât să așeze temelia lucrurilor. Destinatarilor li se cere doar să calce pe urmele acestora sau, precaut, să evite căderile lor. Nu este vorba de mimetism, ci doar de a ne înscrie în galeria marilor eroi ai credinței
În epistolele lui Ioan moralitatea înseamnă viață trăită în dragoste. Este vorba despre acea dragoste mutuală și care se vădește în fapte. Orice declarație etică trebuie să treacă proba iubirii. Examenul acesta este necruțător și validează relația cu Dumnezeu. De asemenea, acest examen validează și puritatea sentimentelor pe care le nutrim față de aproapele. În nici o altă epistolă dragostea și ținerea poruncilor nu sunt mai strâns legate. La Ioan viața de credință este un tot unitar, o trăire plenară înaintea lui Dumnezeu și înaintea semenilor.
În fine, în Apocalipsa ni se prezintă viața trăită în lumina sfârșitului. Etica și escatologia își dau mâna în ultima carte a Bibliei. Batalia pentru sfințenie cunoaște aici dimensiunea ei ultimă. Încărcătura dramatică a cărții, forța metaforelor și ireversibilitatea deznodământului, toate acestea invită la dedicare personală. Parcă nu mai este timp pentru greseală, orice scăpare este fatală. Chemarea lui Moise (Cine este pentru Domnul să vină la mine!) parcă rezonează la dimensiuni cosmice. Dumnezeu se pregătește să închidă cortina istoriei, iar cine e sfânt trebuie să rămână așa până la capăt. Este o vreme a socotelilor.
Literatura extrapaulină are, așadar, o adevărată bogăție de sensuri. Ca și în alte domenii, și în etică conceptele ar trebui studiate împreună. Biblia este o carte unitară și revendică o hermeneutică pe măsură. Este fascinant să observăm cum o carte o completează pe cealaltă și mai ales cum, apoteotic, Biblia se încheie cu o chemare specifică la sfințenie. Dacă tot suntem preocupați de sfârșitul lumii, de ce nu am fi asa cum se cuvine.  Cu teamă de Dumnezeu și proclamând o moralitate biblică.