Este vorba de scoțianul Peter Taylor Forsyth (1848-1921). S-a semnat mai tot timpul P.T. Forsyth și a provenit dintr-o familie de funcționari simpli. A studiat la două universități: Aberdeen și Gottingen. La cea din urmă a fost studentul lui Albrecht Ritschl. Încă de la începutul studiilor teologice a dat dovadă de o acuitate aparte. Capacitatea sa de a înmagazina informații, apoi conexiunile de idei ce le făcea, puse laolaltă cu o inteligență nativă remarcabilă, au făcut din el un teolog de frunte la cumpăna dintre secole.
După studii, Forsyth este ordinat și slujește în Biserica Congregaționalistă. Slujeste o vreme în Anglia, inclusiv la Biserica Emanuel din Londra, iar apoi devine directorul Colegiului Teologic Hackney. Își începe cariera ca și teolog liberal dar, progresiv, își motifică poziția fiind unul dintre apărătorii unui curent cunoscut în Germania ca teologie pozitivă.
A scris în 1907 a publicat Positive Preaching and the Modern Mind (Predicarea pozitivă și gândirea modernă), iar în 1917 i-a fost editată lucrarea Lectures on the Church and the Sacraments (Prelegeri despre Biserică și Sacramente). Aceste două volume au fost paradigmatice pentru evoluția protestantismului european. Forsyth își cheamă ascultătorii și mai apoi cititorii să se întoarcă la bogăția dogmatică a Reformei.
Cea mai faimoasă carte a fost scrisă în 1909 și s-a numit: The Person and Place of Jesus Christ (Persoana și locul lui Isus Hristos). Aici autorul reușește să scrie deopotrivă dogmatic și devoțional despre Persoana lui Hristos. Divinitatea Mântuitorului nu mai este pusă în vagi termeni moralizatori, ci este aplicată personalității umane în complexitatea ei. Mai menționăm alte două lucrări polemice să spunem așa. Este vorba de Christ on Parnassus (1911), unde Forsyth discută relația dintre teologie și artă; urmată de The Justification of God (1916), unde stabilea o relație între credința creștină și întrebările zilelor lui.
Prin întreaga-i activitate, P.T. Forsyth a rămas fidel credinței clasice a primilor reformatori. S-a străduit din răsputeri să reînvie această tradiție, adaptând totul la termenii epocii și în contextul său specific. Se spune despre el că a readus cuvântul har în teologia protestantă a începutului de secol XX și a repus pe tapet învățătura despre suveranitatea lui Dumnezeu. Însă faptul cel mai interesant este că Forsyth a anticipat multe dintre ideile lui Karl Barth.
Atunci când ne aplecăm asupra evoluției teologiei moderne suntem uneori copleșiți de impunătoarea operei lui Barth pentru a-i mai observa precursorii. P.T. Forsyth a fost unul dintre înaintemergători, ca să spunem așa. A fost neo-ortodox înainte ca acest curent teologic să fi prins contur. A luptat împotriva liberalismului după ce el însuși îi fusese captiv.
Un ultim lucru ce merită menționat. Barthianul născut înainte de vreme a fost extrem de sensibil în ceea ce privește viața devoțională. Nu a căzut niciodată într-un profesionalism rece, distant. A scris despre rugăciune, post și studiul personal al Scripturii. A făcut-o cu la fel de multă pasiune cum a scris cristologie sau teism. De la el avem următoarea maximă:
Trebuie să trăiești alături de oameni pentru a le cunoaște problemele și să trăiești cu Dumnezeu pentru a le putea rezolva.
A avut parte de multe suferințe în viața particulară. Și-a pierdut prima soție pe când era încă tânăr, iar faptul acesta l-a amprentat vizibil. Apoi, toată viața a avut o sănătate șubredă. S-a stins la 73 de ani, iar în urma lui a rămas cu adevărat o mireasmă pe care o va resimți și Karl Barth: pasiunea pentru Hristosul cel viu și mereu aproape de om.