Egalitatea este bazată pe negarea oricăror distincții, dar pentru că ele există, dorința de egalitate ne cere să ne opunem acestora, să impunem egalitatea oamenilor și, ce este și mai rău, refuzarea acestor distincții care sunt esența vieții. Persoana – bărbat sau femeie – care tânjește după egalitate este deja golită și impersonală, deoarece o personalitate este alcătuită din ceea ce o distinge de ceilalți și nu din ceea ce o supune legii absurde a egalității.
Principiul demonic al comparației, creștinismul îi opune dragostea. Esența iubirii este lipsa totală a „comparației”. Egalitatea nu poate exista în această lume, deoarece lumea a fost creată din dragoste, iar nu din principii. Și lumea însetează după dragoste, iar nu după egalitate. Nimic – și o știm – nu ucide dragostea și nu o înlocuiește cu ură, precum o face egalitatea impusă lumii ca țel și valoare. Și tocmai în dragoste, și nimic altceva, își află rădăcina dualitatea omului ca femeie și bărbat. Aceasta nu este o greșeală pe care umanitatea trebuie să o îndrepte prin „egalitate”, nu este o fisură sau o întâmplare – ea este prima și cea mai ontologică expresie a vieții. Aici, realizarea personală se împlinește în sacrificiul de sine, aici, se află biruința asupra „legii”, aici, dispare afirmarea de sine a bărbatului ca bărbat și a femeii ca femeie și așa mai departe. Toate acestea înseamnă că nu există egalitate, ci doar o distincție ontologică ce face posibilă dragostea, și anume: unitate nu egalitate. Egalitatea presupune existența mai multor egali care nu formează niciodată o unitate, deoarece esența egalității constă tocmai în păstrare. În unitate, distincțiile nu dispar, ci devin unitate, viață, creativitate. Bărbatul și femeia sunt parte a naturii lumii, însă numai o ființă umană îi transformă în unitatea unei familii. Aversiunea culturii noastre față de familie se bazează pe faptul că familia este ultimul bastion de expunere a răului egalității.
(Din jurnalul lui Alexander Schmemann, intitulat Biografia unui destin misionar, 11 februarie 1976)