Tatăl meu a fost un bărbat cu mintea foarte ascuțită, cu un delicat simț al onoarei, cu fire susceptibilă, hotărâtă și de temut în unele momente. Singurul copil al părintelui său Gasparo, el a rămas orfan încă din fragedă copilărie sub tutela mamei sale, contesa Emilia Grompo, nobilă de Padova. Averea sa i-ar fi ajuns ca să facă față bună în societate, dar el dorea să strălucească. Fiu unic, crescut de o mamă duioasă, care îi împlinea toate dorințele, el a învățat mai ales să-și satisfacă dorințele; era atras de mari fapte cavalerești, dorea să aibă mulți cai și mulți câini, ținea să participe la vânători și la ospețe splendide, dar n-a reflectat la consecințele unei căsătorii încheiate cu nesocotință la o vârstă tânără.
Mama mea, Angela Tiepolo, se trage dintr-o familie nobilă din Veneția, ce s-a stins odată cu fratele său Almoro Cesare, care a murit în jurul anului 1749, senator al Serenissimei, respectat pentru meritele sale.
V-am plictisit, oare, cu această prea lungă digresiune asupra strămoșilor și asupra nașterii mele? Scriitorii satirici nu vor găsi în aceste pagini nimic ce-ar putea justifica ambiția mea și batjocura scrisului lor. Am considerat întotdeauna rangurile sociale un rod al întâmplării, deși sunt necesare pentru buna rânduială a supunerii care conduce popoarele; în ceea ce privește nașterea mea, nu uit de unde cin, ci încotro merg. O cale străbătută cu o rea comportare, opusă aceleia ce se cuvine după nașterea într-o familie onorabilă, ar întrista pe rudele mele defuncte și m-ar acoperi cu rușine pe mine însumi și pe toți urmașii mei.
Numele meu este Carlo și sunt al șaselea născut al mamei mele; nu știu dacă trebuie să spun că am venit la lumina sau în întunericul acestei lumi.
Scriu în ultima zi a lunii aprilie, în anul de grație 1780. Anii mei trec de cincizeci, dar nu ajung la șaizeci. Nu-l deranjez pe sacristan ca să-i cer să-mi arate actul de botez, fiind sigur că am fost botezat; sunt lipsit de înfumurarea prostească de a trece drept filfizon, lucru ce s-a putut vedea în trecut și se poate vedea și în prezent după hainele și după pieptănătura mea, dar, mai ales, din faptul căcă nu țin deloc cont de vârsta oamenilor. La orice vârstă se poate muri, și am văzut copii cu minte de bărbat și bărbați maturi sau bătrâni, indiscreți și ridicoli ca niște copilandri…
Acum mi se ivește ocazia să dau o imagine a felului meu de a fi încă din copilărie. Am fost un observator taciturn, niciodată obraznic, imperturbabil sau foarte sârguincios la lecțiile mele. Frații mei, colegi cu mine, trăgeau foloase din felul meu de a fi blând și tăcut. Mă învinuiau față de profesor de toate obrăzniciile pe car ele făceau în timpul studiului. Eu nu mă osteneam nici să mă dezvinovățesc, nici să acuz pe alții și înduram cu cea mai mare răbdare severitatea nemeritată a profesorului și pedepsele lui. Îndrăznesc să spun că niciodată un copil n-a arătat o indiferență mai mare decât cea arătată de mine când eram alungat de la masă chiar în momentul în care mă așezam să mănânc. Ascultarea și surâsul erau apărarea mea. Acest mod de comportare i-ar putea determina pe dușmanii mei să creadă că am fost un copil cam prostănac, iar pe prietenii mei că am fost un filozof precoce; ceea ce dovedește că o părere corectă e un lucru rar. Într-adevăr, persoanele clarvăzătoare vor descoperi în copilăria mea o manifestare veridică a temperamentului meu, dacă o vor compara cu viața pe care am dus-o în decursul anilor, cu oamenii pe care i-am frecventat, cu servitorii ce m-au slujit; ei vor reflecta că tăcerea mea, detașarea și constanța mea nu s-au schimbat niciodată, că am privit lumea surâzând mereu și că n-am fost afectat decât de faptele care au riscat să-mi păteze onoarea.
(Fragment din Memorii inutile, de Carlo Gozzi, trad. Victoria Naum, Ed. Univers, București, 1987, pp. 14-17)