
Ne-am cunoscut bine, deși ne-am întâlnit rar. Întoteauna în contexte amicale, cu povești despre toate, dar mai ales despre destinul penticostalismului mondial și mioritic. Din primul moment mi-am dat seama că mă aflu în preajma unui suflet ales. Era diferit – ca temperament și vocație – de tatăl său, acesta din urmă reputat om al rugăciunii și al eveanghelizării. Era o altă plămadă, făcut parcă dintr-un aliaj de metale fine, superioare, de mare prețiozitate.
Știa mai mult decât spunea – o calitate tot mai rară. Avea o căldură sufletească aparte, în spatele căreia se afla o minte sclipitoare, exersată prin lecturi corecte și încercată în polemici din acelea care contează. A scris teologie aproape în exclusivitate pentru volume și reviste din străinătate, fapt pentru care l-am apreciat fără preget. Paradoxal (sau nu), inima îi bătea pentru oamenii necunoscători, simpli, obidiți și căzuți sub povara propriei existențe. Îmi vorbea – printre altele – de misiunea pe care-o face în mediul rural, dar și despre câțiva ucenici care țineau aproape. Se risipea – din câte mi-am dat seama – în slujiri nepopulare, greu cuantificabile și mereu în afara oricărui spectacol. Cum să nu-ți fie drag un asemenea om?!
Și încă ceva: era de o discreție exemplară. A suferit atâția ani… iar eu (noi, mulți) nici n-am știut. Am mai vorbit și ne-am mai corespondat în acest interval… dar n-a șoptit nimic. Și celor cu care se întâlnea mai des – înțeleg – le vorbea mereu vag despre suferințele sale. Alte subiecte erau mai importante… și chiar erau.
În cele din urmă (înțeleg că în 2021) a fost ordinat (și) pastor. Biserica Elim care, nu mă îndoiesc, are atâtea de povestit despre „Codreni”, l-a primit în rândul slujitorilor ei, considerându-se onorată. El însă, prin profilul său sufletesc și academic, demult însă degusta din „pâinea îngerilor”. Ce suavă și ilustră trecere prin viață. Și totuși, puțin prețuit de confesionalii lui, aproape neștiut. Ar fi meritat o catedră într-un institut după toate orânduielile, ar fi meritat să ia cuvântul – mai ales pe teologie penticostală – pe la întrunirile noastre pastorale (și așa prea lungi și inconsistente adesea). Dar… n-a fost să fie. Probabil noi nici n-am știut ce să facem cu o pasăre rară, cu un diamant căruia n-am fost în stare să-i găsim locul, pe soclul potrivit. Sau cine mai știe… ce și cum. O poveste-i viața!
Acum, la ceas de grea despărțire, se cuvine să zicem – în gând de rugăciune: „să biruiască mila Ta cea nemăsurată şi iubirea de oameni cea neasemănată.” Să-i răsplătească Dumnezeu ostenelile și să-i mângâie familia scăldată acum în lacrimi. La revedere, prieten drag!