Chipul unui erou: Witold Pilecki

C

Witold Pilecki era deja erou de război înainte să se hotărască să se strecoare la Auschwitz. Pilecki a fost decorat în tinerețe în calitate de ofițer în Războiul ruso‑polon din 1918. I‑a trosnit pe comuniști cu mult înainte ca oamenii să știe ce e ăla un simpatizant comunist. După război, Pilecki s‑a mutat la țară în Polonia, a luat de nevastă o învățătoare și a făcut doi copii. Îi plăcea să călărească, să poarte pălării la modă și să fumeze trabuc. Viața era simplă și generoasă.

Apoi s‑a întâmplat chestia cu Hitler și, înainte ca Polonia să‑și tragă bocancii, naziștii trecuseră cu blitzkrieg‑ul prin jumate de țară. Polonia și‑a pierdut întregul teritoriu într‑o lună și ceva. Lupta nu a fost chiar una dreaptă: în timp ce naziștii au invadat din vest, sovieticii au invadat din est. A fost ca atunci când ești prins între ciocan și nicovală — unde ciocanul era un criminal în serie megaloman, pornit să cucerească lumea, iar nicovala era genocidul sălbatic și absurd. Încă nu știu sigur care a fost care.

De fapt, sovieticii au fost de la început mai cruzi decât naziștii. Ei aveau și mai multă experiență, știți și voi toată povestea cu „răsturnarea guvernelor și ali‑nierea forțată a populației la o ideologie găunoasă“. În schimb, naziștii erau novici într‑ale imperialismului (ceea ce nu e foarte greu de imaginat dacă te gândești la mustața lui Hitler). Estimările spun că, în primele luni de război, sovieticii au luat prizonieri peste un milion de polonezi și i‑au trimis în Est. Gândiți‑vă o clipă. Un milion de oameni dispăruți în câteva luni. Unii au ajuns în lagărele din Siberia; alții au fost identificați în gropi comune decenii mai târziu. Despre mulți nu s‑a aflat nimic nici până în ziua de astăzi.

Pilecki a luptat în acest război — atât împotriva naziștilor, cât și a sovieticilor. Iar după ce au fost înfrânți, el și compatrioții lui polonezi au constituit o grupare subterană de rezistență în Varșovia. Își spuneau Armata Poloneză Secretă.

În primăvara anului 1940, membrii Armatei Poloneze Secrete au aflat despre planurile germanilor de a construi un uriaș centru de detenție pe lângă un orășel de provincie din sudul țării. Germanii au botezat această închisoare Auschwitz. Până în vara anului 1940, au dispărut mii de ofițeri polonezi și lideri ai grupărilor naționale din vestul Poloniei. În rândurile Rezistenței, au început să circule zvonuri că în Vest se pregătea aceeași încarcerare în masă pe care o practi‑cau sovieticii în Est. Pilecki și ai săi au bănuit că era foarte posibil ca Auschwitz, un centru de detenție de dimensiunile unui mic oraș, să aibă de‑a face cu disparițiile și că acolo s‑ar putea afla deja mii de foști soldați polonezi. Acela a fost momentul în care Pilecki s‑a oferit în mod voluntar să se infiltreze la Auschwitz. Inițial, misiunea trebuia să fie una de salvare — Pilecki se lăsa arestat și, odată ajuns înăuntru, avea să‑i organi‑zeze pe ceilalți polonezi, să stârnească o revoltă și să evadeze.

Era o misiune atât de suicidară, că ar fi putut la fel de bine să‑i ceară voie comandantului să bea o găleată de clor. Superiorii l‑au considerat nebun și i‑au și spus‑o.

Dar, pe măsură ce treceau săptămânile, problema se agrava: mii de polonezi din elita societății dispă‑reau, iar Auschwitz rămânea în continuare un uriaș punct mort pe harta serviciilor secrete ale Aliaților. Aceștia nu aveau nicio idee despre ce se întâmpla acolo și prea puține șanse să afle. În cele din urmă, comandanții lui Pilecki au acceptat oferta lui. Într‑o seară, în Varșovia, în timpul unui control de rutină, Pilecki s‑a lăsat capturat de trupele SS, fiind acuzat de nerespectarea interdicției de a circula după lăsarea serii. Așadar, în scurt timp a fost trimis la Auschwitz, fiind probabil singurul om din istorie care a mers voluntar într‑un lagăr de concentrare nazist.

Ajuns acolo, a înțeles că realitatea din spatele porților lagărului era mult mai cruntă decât bănu‑iau cei de afară. Execuțiile erau frecvente în timpul ieșirilor la apel, când un om își putea pierde viața doar pentru că se mișca sau nu stătea drept. Munca fizică era chinuitoare și nu se termina niciodată. Oamenii efectiv trudeau până mureau, prestând adesea munci inutile sau fără nicio noimă. În prima lună în care a stat în lagăr, Pilecki a văzut o treime dintre colegii săi de baracă murind de epuizare, pneumonie sau fiind împușcați. Cu toate acestea, până la sfârșitul anului 1940, Pilecki, supereroul de benzi desenate dat dracului, a reușit cumva să pună la punct o operațiune de spionaj.Oh, Pilecki — titanule, campionule zburător pe deasupra abisului —, cum ai izbutit să creezi o rețea de spionaj ascunzând mesaje în coșurile de rufe? Cum ți‑ai construit, ca MacGyver, propriul radio cu tranzistori din te-miri‑ce piese și baterii furate, cu ajutorul căruia ai transmis cu succes Armatei Poloneze Secrete în Varșovia planurile de atac asupra lagărului? Cum ai reușit să creezi rețele de contrabandă prin care ai introdus în lagăr alimente, medicamente și haine, sal‑vând nenumărate vieți și oferind speranță în cel mai aspru deșert al inimii omenești? Ce a făcut lumea asta ca să te merite?

În doi ani, Pilecki a construit o veritabilă unitate de rezistență la Auschwitz. Un lanț de comandă, cu grade și ofițeri, o rețea logistică și linii de comunicație cu exteriorul. Toate acestea fără ca trupele SS să bage de seamă timp de doi ani. Scopul final al lui Pilecki era să provoace o revoltă generală în lagăr. Cu ajutor și coordonare din exterior, Pilecki credea că va reuși să evadeze, să subjuge puținele gărzi SS și să elibereze mii de luptători polonezi de gherilă bine antrenați. A trimis planurile și rapoartele la Varșovia. Și, luni întregi, a așteptat. Și a supraviețuit.

Dar apoi au sosit evreii. La început, cu autobuzele. După care, înghesuiți în vagoane de tren. Curând, soseau cu zecile de mii, un șuvoi compact de oa‑meni plutind pe un ocean de moarte și disperare. Deposedați de orice bunuri personale și demnitate, intrau mecanic în barăcile „pentru dușuri“ nou renovate, unde erau gazați și trupurile le erau incinerate.

Pilecki a început să trimită rapoarte disperate în afară. Zeci de mii de oameni uciși zilnic. Majoritatea evrei. Numărul victimelor ar putea fi de ordinul milioanelor. A cerut insistent Armatei Poloneze Secrete să elibereze de îndată lagărul. Dacă nu‑l puteau elibera, măcar să‑l bombardeze, le‑a mai spus. Pentru numele lui Dumnezeu, măcar distrugeți camerele de gazare! Măcar.

Armata Poloneză Secretă a primit mesajele, dar au crezut că Pilecki exagerează. Mintea lor nu putea să conceapă ceva atât de îngrozitor. Nu putea.Pilecki a fost primul care a avertizat lumea în privința Holocaustului. Rapoartele lui au fost trimise mai departe către diferite grupuri de rezistență din Polonia, apoi guvernului polonez exilat în Regatul Unit, de unde au ajuns și la Comandamentul Aliat din Londra. Informațiile transmise de el au ajuns în cele din urmă la Eisenhower și Churchill.

Și ei au fost de părere că Pilecki exagera.

În 1943, Pilecki a înțeles că răzmerița și evadarea pe care el le plănuise n‑aveau să se materializeze niciodată: Armata Poloneză Secretă nu urma să vină după ei. Nici americanii și nici britanicii. După toate probabilitățile, la ei aveau să ajungă sovieticii — dar asta era de rău. Pilecki a decis că era prea riscant să mai rămână în lagăr. Sosise vremea să evadeze.

Fiind vorba despre el, totul părea floare la ureche, desigur. Mai întâi, s‑a prefăcut bolnav pentru a fi admis în infirmeria lagărului. Apoi i‑a mințit pe medici în privința echipei de lucru la care ar fi trebuit să se întoarcă, zicându‑le că era în tura de noapte la brutărie, care se afla la marginea lagărului, în apropierea unui râu. Când i‑au dat drumul de la infirmerie, s‑a dus la brutărie, unde a „muncit“ până la ora două noaptea, când au terminat de copt ultimele tăvi cu pâine. După asta, trebuia doar să taie firele de telefon, să deschidă în liniște ușa din spate, să se schimbe în haine de civil furate fără ca gărzile SS să bage de seamă, să fugă până la râul aflat la un kilometru și jumătate distanță, ferindu‑se de gloanțele care ar fi fost trase spre el, după care să‑și găsească drumul înapoi în civilizație ghidându‑se după stele.

În zilele noastre, multe lucruri din lumea asta par să fie defecte rău de tot. Nu așa cum a fost Holocaustul (nici pe departe), dar oricum, destul de putrede.

Povești cum e cea a lui Pilecki ne inspiră. Ne oferă speranță. Ne fac să spunem: „Păi, la naiba, lucrurile erau mult mai nasoale atunci, dar tipul ăla a trecut peste toate. Eu cu ce mă pot lăuda c‑aș fi făcut în ultima vreme?“ — e probabil întrebarea potrivită în această epocă a înțelepților‑de‑canapea, a furtunilor de mesaje pe Twitter și a presei de scandal. Când ne dăm un pas înapoi și vedem lucrurile în ansamblu, înțelegem că eroi ca Pilecki au salvat lumea, în timp ce noi alergăm după țânțari și ne plângem că aerul condiționat nu e îndeajuns de eficient.

Povestea lui Pilecki este cea mai eroică istorisire din câte am auzit în viața mea. Pentru că eroismul nu înseamnă doar curaj, tupeu sau manevre subtile. Aceste lucruri se întâlnesc frecvent, fiind de multe ori folosite în scopuri care nu au nimic în comun cu eroismul. Nu; a da dovadă de eroism înseamnă a avea capacitatea de a găsi speranță acolo unde nu e niciuna. A face lumină în abis cu un băț de chibrit. A arăta lumii că o lume mai bună e posibilă — nu o lume mai bună pe care ne‑o doream, ci una despre care nici nu știam că poate exista. Să intri într‑o situație în care totul pare absolut pierdut și cumva să transformi lucrurile în bine.

Curajul nu e atât de rar. Capacitatea de a îndura e des întâlnită. Însă eroismul presupune și o com‑ponentă filosofică. Eroii ne pun în fața ochilor un mare „De ce?“ — o cauză măreață sau o credință de nezdruncinat, indiferent de ce se poate întâmpla. De aceea cultura noastră este atât de disperată azi să găsească eroi: nu pentru că lucrurile stau foarte prost, ci pentru că am pierdut acel „de ce?“ limpede care motiva generațiile anterioare.

Cultura noastră nu are nevoie de pace, prosperitate sau noi decorațiuni pentru ultimele modele de automobile electrice. Din acestea avem. Suntem o cultură care caută ceva mult mai volatil. Noi căutăm speranță.

După ani de război, tortură, moarte și genocid, Pilecki nu și‑a pierdut speranța. Și‑a pierdut țara, familia, prietenii și a fost la un pas să‑și piardă și viața, dar niciodată nu și‑a pierdut speranța. Nici după război, în timpul dominației sovietice, nu și‑a pierdut speranța într‑o Polonie liberă și independentă. N‑a renunțat la speranța unei vieți liniștite și fericite pentru copiii săi. Nu și‑a pierdut nădejdea că mai poate salva câteva vieți, că mai poate ajuta câțiva oameni.

După război, Pilecki s‑a întors la Varșovia și a continuat să facă spionaj, de data asta în rândurile Partidului Comunist, proaspăt instalat la putere. Din nou, a fost prima persoană care a avertizat Vestul cu privire la răul care cangrena societatea, acum fiind vorba despre sovieticii care se infiltraseră în guvernul polonez și fraudaseră alegerile. A fost, de asemenea, primul care a documentat atrocitățile comise de sovietici în Est în timpul războiului.

Dar, de data asta, a fost descoperit. A fost avertizat că urma să fie arestat, oferindu‑i‑se șansa să fugă în Italia. Pilecki a refuzat oferta — prefera să rămână în țara lui și să moară polonez decât să fugă și să trăiască mai departe cu o identitate pe care nu o recunoștea. Singura lui sursă de speranță era ca Polonia să ajungă o țară liberă și independentă. Nu mai avea nimic în afară de asta.

Astfel, speranța lui a însemnat și căderea sa. Comuniștii l‑au arestat în 1947 și nu au fost deloc blânzi cu el. A fost torturat vreme de un an, atât de brutal și de sistematic, că Pilecki i‑a mărturisit soției sale că, prin comparație, „Auschwitzul fusese un fleac“.

Dar de cooperat nu a cooperat cu torționarii săi.În cele din urmă, înțelegând că n‑aveau să scoată nimic de la el, comuniștii au decis să‑l transforme într‑un exemplu. În 1948, i‑au organizat un proces de fațadă, acuzându‑l de toate infracțiunile posibile, de la falsificare de documente și încălcarea interdicției de a ieși din casă pe timp de noapte până la spionaj și trădare. O lună mai târziu, era găsit vinovat și condamnat la moarte. I s‑a permis să vorbească doar în ultima zi a procesului. A declarat că datoria sa a fost întotdeauna față de Polonia și poporul său, că niciodată n‑a făcut rău și n‑a trădat niciun cetățean polonez și că nu se consideră vinovat de niciuna dintre acuzațiile aduse. Și‑a încheiat declarația cu „Am încercat să‑mi trăiesc viața în așa fel încât în momentul morții să simt bucurie, nu frică“.

Dacă asta nu e cea mai tare chestie pe care ați au‑zit‑o vreodată, vreau să fumez și eu ce fumați voi.

(Fragment din Arta subtilă a disperării. O carte despre speranță, de Mark Manson, Ed. Trei, București, 2019)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.