Răsuflarea lui Isus se face tot mai gâfâită. Pieptul i se umflă în opintiri canonite, ca să soarbă un strop de aer mai mult; capul îi zvâcnea de usturimea cuielor; inima-i bătea cu răbufneli întețite ce-L zguduiau, mai mai să-L smulgă de pe cruce; frigurile însetate ale răstigniților îi ardeau toate mădularele, de parcă sângele din vine I s-ar fi schimbat în foc. Trupul încordat în acea înțepenire istovitoare, pironit în grinzi fără îndemâna de-a se mai întoarce pe-o coastă, ținut de mâinile ce se sfâșiau slăbindu-le cât de cât, iar de la ține mereu în sus osteneau din cale-afară mijlocu-i supt și biciuit; acel trup tineresc și îndumenzeit care în atâtea rânduri pătimise căci închidea un suflet prea mare, era prefăcut acuma în rug de durere, pe care ardeau toate durerile lumii. Răstignirea era într-adevăr ce amai cruntă și mai năprasnică dintre schingiuiri. Cea care dădea pătimiri mai sfâșietoare și mai prelungi. Setea frigurilor, încercarea inimii, înțepenirea vinelor, zgârcirea mușchilor, amețeala și zvâcniturile capului, groaza sfâșietoare și mereu sporită nu erau în stare să-i răpună pe răstigniți. Cei mai mulți, abia după 12 ceasuri își dădeau sfârșitul. Sângele din cele patru răni ale lui Isus se închegase jur-împrejurul măciuliilor de fier; dar cea mai plăpândă mișcare făcea să gâlgâie alte șiroaie, ce se prelingeau încete de-a lungul crucii și picurau pe jos. Capul i se plecase de înțepenirea gâtului într-o parte; ochii, ochii muritori în care se înfățișase Dumnezeu să privească pământul, se înecau în sticlirea agoniei; iar buzele vinete, crăpate de plâns, uscate de sete, strânse de greoaia răsuflare, păstrau urmele celei din urmă sărutări, urmele sărutării ciumate, semnele sărutării lui Iuda. Astfel moare un Dumnezeu care i-a scăpat de boli pe slăbănogi, care le-a dat apa vieții celor însetați, care i-a trezit pe morți de pe tărgi și din morminte, care l-a făcut să umble pe cel încremenit de dambla, care-a izgonit demonii din sufletele îndobitocite, care a plâns cu plângătorii, care i-a făcut să se mai nască odată pe cei răi, în loc să-i pedepsească și care a propovăduit în grai de poezie, cu dovezi de minuni, acea iubire neprihănită pe care freneticii libidinoși, tolăniți în somn și sânge, n-ar fi fost niciodată în stare s-o descopere. A vindecat rănile și rănitu-I-au trupul lui cel neatins; i-a ierat pe răufăcători și-i răstignit nevinovat de răufăcători, între făcătorii de rele; i-a iubit pe toți oamenii în neștire, chiar și pe cei care nu-i meritau dragostea, iar ura l-a pironit aici, unde ura e pedepsită și pedepsește; a fost mai drept ca dreptatea, iar ca să-L năpăstuiască săvârșitu-s-a cea mai vicleană nedreptate; a mânat vitele păcătoase pe calea sfințeniei și a căzut în ghiara înjositorilor și a demonilor; adus-a viața și-i dau pe ea moartea cea mai de rând.
(Giovanni Papini,
Viața lui Isus, Orizonturi, București, 2012)