Trupul rănit al lui Hristos se odihnea în sfârșit pe un pat de mirodenii, în stânca din livadă. Dar duhu-I, desferecat de greoaia povară tinoasă, nu se odihnea. Le împărtășise celor vii voiasa Veste Bună și-L răsplătiseră cu moartea; acum trebuia să le-o împărătșească celor morți, care de veacuri și de milenii o așteptau în adâncimea Șeolului. (…) Pentru aceștia câțiva, arvune de sfințenie înaintea sfinților, binefăcători ai oamenilor înaintea Mântuitorului, care-l prevestiseră pe Hristos și-i așternură calea; care, cu un cuvânt, au fost măcar cu dorința larve de creștini înainte de Hristos, era necesară – cu acea necesitate ce-i dreptate și totodată iubire – coborârea lui Isus în nețărmurita împărăție a morților. Cel pe care și-l închipuiseră fără să-i știe numele și-l așteptaseră fără să-L poată vedea în timpul când se bucurau de lumina soarelui, își aduce aminte de ei îndată ce se trezește la adevărata viață în peșteră și coboară să-i mântuiasă, să-i ia cu El în slavă.
(Givanni Papini,
Viața lui Isus, Orizonturi, București, 2012)