Mărturisi-voi Ție, negrăite Doamne în Treime, nu cele proprii Ție, ci cele proprii mie, după putință. Căci Tu, negrăite, împreună cu ale Tale, Te-ai preaînălțat, aflându-Te de nesfârșite ori mai presus de orice cuvânt și minte ce voiește să Te înțeleagă sau să vorbească despre Tine. Căci Tu m-ai zidit prin hotărârea Ta mai presus de orice măreție, altfel decât pe orice altceva; m-ai plăsmuit cu mâna Ta; după chipul și asemănarea Ta m-ai zidit. Iar eu, deșert făcându-mă în toate acestea așa de mari și de cinstite și slăvite daruri, m-am arătat peste măsură de nerecunoscător, nesocotind poruncile Tale, care sun și ele sfinte și pricinuitoare de pace, de bucurie adevărată și de putere îndumnezeitoare. Și ceea ce e și mai minunat este că, înainte de a mă fi adus pe mine la existență, ai zidit, pentru mine și pentru viața mea și pentru vederea și cunoașterea Ta și pentru desfătarea duhovnicească copleșitoare de cele din jurul Tău, lumea de o atât de mare frumusețe și slavă, împodobită în chip bogat și felurit, cu putere și cu înțelepciune creatoare, fără de care n-ar putea să existe niciun ceas. Și prin ea viețuiesc și propășesc trupește, întrucât mă hrănesc cu ea și mă bucur de ea; dar și sufletește, căci prin ea cunosc, contemplând plin de uimire, noianul preaînțelept și atotputernic al purtării de grijă și al iubirii Tale.
Acestea le-ai făcut Tu, negrăitule. Iar eu, lipsitul de minte, mi-am risipit viața, împotrivind-mă poruncilor Tale, cu adevărat dulci și vrednice de iubit pentru cei ce au minte. Vai suflete nesimțit! Vai ce învârtoșare! Nu te gândești, nenorocitule, că numai ca să trăiască trupește o viață muritoare, sluga săracă se supune stăpânului și împlinește cu prisosință poruncile lui, chiar dacă unele din ele sunt grele; și aceasta nu în folosul lui, ci al celui ce le-a dat. Iar tu, lipsitule de minte, nesocotind în chip nevrednic poruncile unui astfel de Ziditor, Binefăcător și Hrănitor, deși sunt date pentru tine și pentru slava ta nemuritoare, le întorci pe dos. Mă înspăimânt de nerușinarea și de veșnica ta osândă!
Zis-am, Doamne, sufletului meu sărman și cu adevărat păcătos, făpturii Tale, Preaiubitorule de suflet, când m-ai întors pe mine spre Tine, Preabunule, bucuria mea cea negrăită: „Ai multe bunătăți duhovnicești, suflete! Mănâncă, bea, veselește-te!” (cf. Lc. 12.19). Iar când s-a răzvrătit păcătosul împotriva Ta, am fost chinuit și umilit foarte. Dar, o, bogăția bunătății Tale, Preabunule! Când m-am abătut în chip greșit de la calea Ta cea dreaptă și de la bine, Tu, venind în chip minunat, prin daruri necuprinse, iarăși m-ai întors. Și mâncând cu adevărat și bând și, prin acestea, veselindu-mă duhovnicește, precum se cuvine, m-am depărtat iarăși de multe ori de la mila Ta, rostogolindu-mă, nu știu, prin uneltirea cumplită a diavolului, sau prin neatenția mea, sau prin amândouă, sau poate și prin vreo judecată mai adâncă a Ta, din care vin îngăduirile, părăsirile și certările povățuitoare în chip felurit.
Și iarăși și de multe ori m-am înfundat în mocirlă adâncă, unde nu era o temelie tare. Astfel m-am ticăloșit și m-am încovoiat, înfingându-se în mine spinul, sau acul aducător de moarte al păcatului și, scurt vorbind, multe rele câte le-a uneltit vrăjmașul cu viclenie împotriva sufletului meu pentru grozava mea nepăsare și pentru cumplita mea nebunie.
Dar Tu niciodată nu m-ai trecut cu vederea până la sfârșit, ci cu glas duhovnicesc ai strigat în adâncul de taină al inimii mele și ai zis sufletului meu descurajat: „Mântuirea ta sunt Eu” (Ps. 34.3), nu te teme ci întoarce-te la odihna ta, nu rătăci. Și așa m-ai mângâiat pe mine, Isuse, care nu ții minte răul, ci Te-ai făcut mie, în chip vădit, sprijin și mântuire. Și ca o dreaptă a Tatălui m-ai prins cu putere și certarea Ta povățuitoare m-a îndreptat iarăși, ca de atâtea ori, la bucuria cea mare de atâtea taine negrăite. Vino deci, Cuvinte al lui Dumnezeu, în inima mea, ca o pecete tare, pentru ca să văd lumina negrăită mai presus de fire! Vino înăuntrul brațelor mele, ca să lucrez faptele sfintelor și de viață făcătoarelor Tale porunci! Vino Isuse Hristoase, Împărate mai presus de ceruri, vino ca să viețuiesc în Tine duhovnicește! Apropie-Te printr-o plăcută simțire de mine, cel ce mă întorc la Tine din tot sufletul, veselia mai presus de lume a celor în care locuiești. Fă să srălucească în mine ca un fulger strălucirea Ta! Vino, Tu Cel nesfârșit în înțelepciune, ca să se adune sufletul meu la sine, și prin aceasta și la Tine!…
Ce sunt eu, Doamne, Cel ce ești nezidit, decât pământ și cenușă (Gen. 18.27)? Și ce este timpul meu, al celui ce trece ca o umbră și ca un vis scurt, înaintea Ta, Cel fără de început, în ochii căruia o mie de ani sunt a ziua de ieri care a trecut și ca o strajă în noapte (Ps. 89.4)? Și ce este înțelepciunea mea la Tine, Cel ce ai făcut cerurile întru înțelepciune și pământul și toate ale lui deodată și în aceeași clipă, ca să stau înaintea ta, Preaiubitorule de suflet, întreg, spre a-Ți răspunde? Nu, Stăpâne, te rog, nu! Părinții nu iau răsplată de la pruncii nou născuți pentru cele făcute lor, nici nu cer vreo faptă, ci se îngrijesc cu simplitate, cu iubire și cu sârguință, în chip vrednic de laudă, de datoriile lor, hrănindu-i pe cât pot și îmbrăcându-i. Pentru aceasta și Tu, Sfinte, Părinte veșnic și Preaiubitor al nostru, ca Cel ce ești Făcătorul nostru al tuturor din nimic, rugu-Te nu Te supăra pentru greșelile și fărădelegile mele, nici nu cere, Iubitorule de oameni, de la mine fapte pe măsura harului Tău. Nu, Bunule, nu! Ci precum se cuvine să fie iertați pruncii, tot așa, și cu mult mai mult și nesfârșit mai mult, iartă cele ale mele și înmulțește darul Tău neprihănit întru mine, care am nevoie de ajutorul Tău, ca cel ce sunt slab cu înțelegerea. Căci Tu ești cel ce m-ai făcut și m-ai zidit și m-ai plăsmuit din nou, Atotlăudate, cu un scop preabun, ca odată ce m-ai făcut bun și m-ai împodobit foarte cu frumusețile cele îndumnezeitoare, ca pe un chip adevărat al Tău, să mă slăvești în chip strălucit și preaînalt. Căci n-ai venit să judeci, ci să mântuiești lumea (in 3.17). Amin.
(Calist Patriarhul, în lucrarea Capete despre rugăciune, Filocalia vol. 8)