Un geam ne desparte de ei. Sunt într-un autobuz, dar fără o destinație precisă. Precum părinții lor, știu doar de unde au plecat… însă nu știu unde vor ajunge. Singura certitudine în urmă. Înainte, orice ar însemna asta, e totul imprevizibil.
Ochiii lor triști ne privesc insistent. Nu ne putem sustrage, noi, românii, pentru care suntem „prima stație”. Ospitalitatea noastră milenară e pusă din nou la încercare, iar faptul nu trebuie să ne sperie. Cred că sufletul românesc are încă resurse pentru zâmbet, îmbrățișare și susținere. Trebuie doar să le ieșim înainte, să pășim cu speranță spre cei fără de speranță, să ne facem utili.
Și nu puțini deja fac asta. E încurajator să vezi cum români – de vârste diferite – sunt acolo, la graniță. Te simți mândru că sunt concetățenii tăi, oameni cu inimă mare… cât o Europă. Poate reușim și noi (cei mai din vest) să ne mobilizăm oarecum. De la o zi la alta miile de ucrainieni se vor înmulți pe teritoriul țării noastre, așa că ospitalitatea noastră ar trebui să fie la încălțime. Și cred că va fi!
Dar copiii? Cum vor depăși ei – în timp – o asemenea traumă?! Aici trebuie să intre în ecuație, cu prioritate, bunătatea lui Dumnezeu. Manifestată direct sau indirect (prin oameni), ea va face fără îndoială minuni. Pentru că orice mare dramă nu e altceva decât încă o ocazie în care Dumnezeu ne arată cât de mult ne iubește. Și, mai ales, cât de mult Îi iubește pe cei mai neajutorați: copiii.