Julien Green este un talentat romancier. Nici un cunoscător al literaturii moderne și contemporane nu se îndoiește de acest lucru. Scriitorul francez de origine americană a trăit cu un picior în Europa și cu unul în America. Cu mintea scindată între două lumi – una mai fecundă decât alta – ne-a lăsat o moștenire literară de mare prestigiu. Săpând adânc în psihologia omului dominat de hedonism și dependențe, romanele sale ne arată cum ființa umană se poate degenera. Fără repere morale, fără credința într-o autoritate superioară lui, omul este bătut de vânturile vieții și dominat de propriile impulsuri. Toate aceste abordări vin de la un om cu puternice convingeri religioase, un creștin practicant cum puțini au fost între colegii săi de generație.
Ficțiunea sa face loc, la un moment dat, unei abordări biografice de toată frumusețea. Este vorba de cartea Fratele Francisc, apărută – în traducerea Mariei Ivănescu – la Editura Științifică în 1995. Citind-o îți aduci aminte de biografiile romanțate ale lui Stefan Zweig sau de monografiile Kristinei Roy. Personajul – de data aceasta Francisc de Assisi (cca. 1181-1226) – este surprins în ineditul propriei existențe. Întemeietorul ordinului monahal ce-i va purta numele, ne este descris până în cele mai mici detalii. Avem informații despre familia lui, zbaterile adolescenței, alegerea meseriei, renunțările aferente, revelația chemării, devotamentul misiunii și, în fine, demnul sfârșit de cale. Toate garnisite cu mărturii de-ale contemporanilor și aprecieri ale exegeților moderni. Green face deodată dovada unei erudiții pline de candoare. Nu ne livrează doar simple repere, ci ne prinde pe toți în povestea de viață a lui Francisc.
Prima parte ne aduce în prim plan trândava tinerețe. Perioada copilăriei și a adolescenței lui Francisc este așezată în luminile indecise ale vremurilor. Prins între visul tatălui și zbaterea sa lăuntrică, tinereul trebuie să joace până la un punct pe două planuri. Pe de o parte, el trebuie să fie negustorul priceput și instruit, pe de alta, să fie filantropul mistuit de grija pentru semeni. Din această tensiune se va creiona, încet-încet, una dintre cele mai ilustre personalități ale creștinismului. Tatonările profesionale și sociale, altercațiile cu cei din jur, excesele vârstei și alte picanterii fac deliciul acestei părți.
Nebunul Domnului îl descrie, în partea a doua, pe acel Francisc ce se rupe de lume și se înrolează în marea armată a lui Hristos. Își pregătise cât putuse de bine momentul. Dar, ca toate momentele mari, niciodată nu ești suficient de previzibil. Va fi înțeles greșit, va fi judecat la limita nebuniei. Integrarea lui în cea mai apropiată mănăstire se va face cu greu, mai ales datorită influenței tatălui. Oricum, dincolo de toate piedicile, știe că și-a găsit drumul. Nu mai are nici o îndoială că Domnul îl cheamă în direcția respectivă. Renunțarea și sărăcia devin cuvinte de ordine, asceza și altruismul de asemenea. Gesturile sale ample – chiar dacă pripite uneori – conțin deja germenii vocației sale viitoare.
Cu fața către lume este, de fapt, partea a treia a biografiei lui Green. Francisc ne este descris aici în plină desfășurare. Deja cutreieră ulițele orașelor și satelor, deja are ucenici care-i împărtășesc viziunea. Predică și ajută, înaintând printr-o lume fără nici o protecție socială. Desculț și lipsit, acum e mult mai aproape de cei în nevoie. Înțelege că vocația călugărului trebuie să-și găsească împlinirea dincolo de zidurile mănăstirii. Bunătatea lui Hristos trebuie săpată adânc pe chipurile ucenicilor Săi, apoi exprimată creativ în întreaga lume. Nimeni nu are dreptul să fie fericit atâta timp cât alții suferă lângă el. Altruismul este așezat pe baze cristologice, chiar dacă – pe ansamblu – Francisc a dus lucrurile puțin în extremă. Poate fără să-și dea seama cu adevărat, el a transformat sărăcia într-o veritabilă virtute. Însă, dincolo de aceste excese dogmatice, să privim spre atitudinea și sprititul ce l-a creat în jurul său.
În fine, singur Dumnezeu îi rămâne lui Francis. Ultima parte descrie ultimii ani ai vieții marelui călugăr. Retragerea și-a pregătit-o cu minuțiozitate. Totul s-a consumat într-o solitudine demnă de un asemenea caracter. Încojurat de câțiva frați, bolnav dar încă lucid, Francisc face dovada unui mare final. Bucuria de pe chip, sfaturile ultime și pacea care plutea în jur, toate acestea ni-l confirmă în întregime. Și-a comandat inclusiv pledul în care să fie învelit după moarte, un material dintre cele mai sărace. A lăsat detalii pentru slujbă, din care – evident – nu lipseau săracii și marginalizații.
Nu am citit prea multe biografii despre Francisc. Dar, din câte am citit, varianta lui Green mi se pare cea mai suculentă. Lectura devine îmbietoare după prima pagină, pentru că autorul nu-ți prezintă de fapt un om, ci un univers. Omenescul se împletește cu divinul, măruntul cu maiestuosul. Vraja literară se clădește pe informațiile validate istoriografic, iar faptul acesta conferă siguranță și plenitudine. O carte mare, despre un om mare!