Nu este înțelept să preferăm moartea, moartea îngrozitoare și rece, cu eterna ei tăcere, oricărei suferințe fizice sau morale care o poate întârzia – sunt cuvintele belgianului Maurice Maeterlinck, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1911.
Trebuia să încep într-un fel. Sunt eseuri pe care e mai greu sa le începi decât să le finalizezi. Acesta e unul dintre ele. Maeterlinck, un autor puțin cunoscut în România, mă ajută să introduc sinuciderea Mădălinei Manole. Mass-media vuiește zilele acestea, iar psihologii se întrec în studii de caz. Toată lumea își dă cu părerea, toată lumea știe de ce… Stă în spiritul nostru mioritic să dezlegăm mistere și să elogiem postum. Stăm mai rău cu aprecierile din timpul vieții și cu lucrurile simple dar care se cer făcute.
O voce (prea) timidă care parcă nici nu se aude în legătură cu dispariția Mădălinei este cea a Bisericii. Dar care Biserică? – ar fi o întrebare. Teologia are multe de spus în legătură cu viața și moartea, chiar mult mai mult decât alte științe. Unde sunt purtătorii ei de cuvânt? Oare străjerii ei se lasă prinși de val, de sentimentalisme fluctuante, uitând că totuși suicidul rămâne suicid indiferent de personaj?! Știu, o parte din istoria noastră se clădește pe (sic!) sinuciderea lui Decebal, pe care am transformat-o într-un act de bravură. Mai știu că stă în firea noastră să detestăm într-atât neatârnarea încât să preferăm curmarea vieții cu propriile mâini. Dar totuși, gestul fatal al Mădălinei poate fi citit și prin prisma unui semnal de alarmă.
Cuvântul lui Dumnezeu promovează de la Genesa până la Apocalipsa ceea ce teologii numesc: sacralitatea vieții. Aceasta sacralitate a vieții nu rezidă din viața însăși, ci din Dătătorul ei. Este, mai tehnic, o sacralitate imputată. Atâta vreme cât credem că viața este produsul exclusiv al lui Dumnezeu, iar omul a fost modelat de El; atunci este normal să credem că ea are valoare. Urmând aceeași logică, are dreptul să se atingă de viață, doar Cel ce a generat-o (lupta împotriva avortului și a eutanasiei sunt cele mai bune exemple). Acum, inversând raționamentul, oricine se atinge de viața dată de Dumnezeu comite un sacrilegiu (asemnător cu pângărirea lucrurilor din Cortul Întânirii). Suferința – fizica sau morală – este, în acest caz, suportabilă chiar dacă nu face altceva decât să amâne moartea. Sinucigașul își refuză într-un fel această amânare, se pripește, se încrâncenă fatal.
Un alt adevăr axiologic: libera alegere nu înseamnă întodeauna și justa alegere. Ni se spune recurent de două zile încoace: Așa a decis Mădălina… să nu ne pronunțăm; să nu o judecăm, era dreptul ei. Desigur, Mădălina a decis pentru că Mădălina a avut liberul arbitru asemenea oricărui om, doar că a decide nu înseamnă automat și a decide corect. A ne ascunde în spatele liberului arbitru exercitat greșit mi se pare a fi o inepție dureroasă. Din nefericire a decis atât de greșit, copleșitor de greșit. Cum poți să ai dreptul asupra unui lucru ce nu-ți aparține?! Noi avem viața pentru că ni s-a dat, nu ne-am confecționat-o noi. Tocmai de aceea ea este inviolabilă, iar aici crima și sinuciderea sunt în aceeași categorie.
Nimeni nu-și decide nașterea, cum ar putea să își decidă moartea?! Aș vrea să exploatăm înțelept subiectul… și așa dureros. Este tardiv să spunem ce ar fi trebuit să facă Mădălina ca să nu ajungă aici. Mai bine am încerca câteva recomandări pentru noi, cei rămași în viață. Vor spune ceva despre zile, încercări și moarte. Așadar, zilele trebuie trăite toate. Nu pe alese, nu doar o parte, nu cu selecție arbitrară. Fiecare e o parte a cadoului numit viață. Încercările trebuie acceptate în mod integral. Cuantificarea lor nu este sarcina noastră. Nu noi decidem câte, când și (mai ales) cu ce intensitate. O relație vie cu Dumnezeu ne va ajuta să primim și răul, precum binele. În fine, moartea trebuie abordată cu demnitate. A ți-o induce nu e un act de curaj, ci mai degrabă o falsă bărbăție. Oricum ar fi, oricând s-ar întâmpla și orice am simți, moartea trebuie acceptată ca pe o închidere a cercului. Ea ne fasonează existența umană și-i dă rotunjimea finală. Dacă trăim cu Dumnezeu fiecare zi, moartea nu este decât o trecere spre veșnicie. O veșnicie împreună cu El!
Ne putem cutremura în fața sinuciderii, mai ales când un persoanj cunoscut i-a căzut victimă. Putem, creștinește, compătimi familia rămasă în urmă. Ne putem înfrigura (în mijlocul caniculei!) la gândul că un băiețel drăguț nu-și va mai vedea mama. Putem suspina alături de părinții Mădălinei și de soțul ei. Drama este cu atât mai cumplită cu cât moartea nu s-a consumat în naturalețea ei. Dar totuși, putem și învăța multe lucruri. Putem învăța – prin tragismul evenimentului – că nu te poți juca cu viața. Că uneori e mult prea greu de dus (viața) de unul singur. Că abandonarea vieții (prin credință) în mâna lui Dumnezeu este singura soluție salvatoare. Să o apucăm, așadar, și să pășim încrezători înainte.