Nu sunt dintre cei pricepuți în ale tehnologiei. Nu am un simț practic debordant, iar cei apropiați știu ce spun. Când am auzit prima dată de iPhone m-am minunat și eu ca tot omul. Apoi am avut ocazia să vad cum funcționează și mirarea a sporit. Dar sincer sunt interesat mai degrabă de conceptul și echipa din spatele unei anume tehnologii.
Cu toate acestea, nu aș fi bănuit că acestă metodă de comunicare va fi discutată în raport cu spovedania/confesiunea. Mai mult, nu mă gândeam că subiectul va fi receptat diferit de o parte și de alta a Atlanticului. Continui să văd Biserica Romano Catolică precum un monolit impenetrabil. Construită pe un sistem ideologic piramidal și străjuită de canoane și dogme, această biserică impunătoare nu-și refuză întâlnirea cu modernitatea. (Și acum am în minte momentul când Papa Ioan Paul al II-lea a trimis live mesajul de Paști de pe un laptop sofisticat!)
Aici se bifurcă însă drumul. Catolicismul american a dat dezlegare la spovedania prin iPhone, cel european (în speță românesc) a spus NU. Apărătorii primei variante văd aici un reflex al unei civilizații avansate, cealaltă tabără văd însă o sminteală păguboasă. Acum, să fim bine înțeleși, nu e prima dată când partea americană a catolicismului a făcut opinie separată. Deja lucrurile devin oarecum obișnuite sub acest aspect. Ce mi se pare mie de discutat este atitudinea față de sacrament (pentru că spovedania este un sacrament în spațiul catolic).
Biserica Occidentală a cultivat secole la rând un sacramentalism fără precedent. Reforma protestantă a fost generată direct de acest derapaj dogmatic și practic. A afirma că participarea la sacramente – inclusiv la spovedanie – te face membru viu în Biserica lui Hristos, înseamnă a le acorda o importanță unică. IPhone-ul atrage însă atenția asupra unui fapt mai puțin vizibil în trecut: PROXIMITATEA.
De fapt, abia acum s-a ajuns la miezul sacramentului. Penitentul și confesorul trebuie să fie într-o relație nemijlocit fizică. Proximitatea este o condiție de neînlocuit. A o anula prin tehnologie este primejdios. Mărturisirea păcatelor înglobează stări și atitudini, acompaniate uneori de emoții puternice. Cum pot fi toate acestea prinse într-un mesaj electronic rece? Oricât l-am îmblânzi, tot nu e ceea ce trebuie. Frustrarea poate apărea și de o parte și de cealaltă. Confesorul se simte ca un destinatar neputincios, penitentul asemenea unui client bisericesc.
Închei totuși sub semnul mirării. Sunt surprins că unii lideri catolici pot renunța, fie și parțial, la proximitatea implicită a sacramentului. Și așa absenteismul este în floare (în toate spațiile confesionale), dar dacă liberalizăm lucrurile în felul acesta riscul este și mai mare. În fine, partea europeană a catolicismului se dovedește mult mai conservator. Nu degeaba Vaticanul este pe bătrânul continent și nu dincolo de ocean.