România este o emoție care ne-a fost însămânțată în suflete atunci când descopeream lumea și care s-a șlefuit încet, ca o perlă, din suferințe tristeți și bucurii. Din spaima de lume și din bucuria de a descoperi prietenia sau solidaritatea. România este un alt nume pe care îl dăm noi unui loc din univers unde am cunoscut iubirea, zâmbetul mamei sau glasul blând al învățătoarei noastre. Nu putem fugi de acel loc pentru că se află în inimile noastre, fie că știm, fie că nu mai știm.
Chiar dacă credem, devenind politicieni, că putem să lupăm în posesie a nu-știu-câta-Românie, sau toată România, singura Românie la care avem dreptul să tânjim este România aceea pe care o redescoperim uitată în noi. Aceasta va trăi până la sfârșitul zilelor noastre, nu avem cum să-i spunem „la mulți ani”, pentru că nu ne facem urări nouă înșine.
(Vasile Sebastian Dâncu,
O Românie interioară, Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 7)