Continuare de AICI:
Dragostea bestială de sine însuși a fiecărui om în parte, a fiecărei caste de sine însăși, a fiecărui popor numai de sine, e și mai oarbă, mai uriașă după anii în care ura acoperi de foc, de fum, de gropi și de oseminte pământul. Dragostea de sine, după obștescul prăpăd, a însutit ura: ura celor mici împotriva celor mari, ura celor nemulțumiți împotriva celor neliniștiți, ura slugilor stăpâni împotriva stăpânilor slugi, ura tagmelor ambițioase împotriva celor betege, ura noroadelor subjugate împotriva noroadelor subjugătoare. Lăcomia de prea mult a dus lipsă de cele trebuitoare; mâncărimea plăcerilor, rosătura chinurilor, dorința aprigă de libertate, îngreunarea cătușelor.
În anii din urmă speța umană, care și mai înainte se zvârcolea în aiureala a o sută de fierbințeli, a înnebunit. Întreaga lume răsună de trosnitura ruinelor ce se dărâmă; stâlpii sunt îngropați în noroaie; până și munții prăvălesc de pe culmi șuvoaie de pietriș, pentru ca întregul pământ să se schimbe într-un șes năpădit de smâcuri. Până și pe oamenii ce se cruțaseră nepângăriți în tihna neștiinței lor, i-au smuls cu de-a sila din glia lor strămoșească, spre a-i înghesui în vălmășagul asmuțat al marilor cetăți, să se întine, să pătimească.
Peste totu locul – haos clocotitor, vălmășire fără nădejde, viermuire ce otrăvește văzduhul înăbușitor, neliniște nemulțumită de tot și de toate, de propria-i nemulțumire. Oamenii, în beția sinistră a tuturor otrăvurilor, se irosesc din dorința aprigă de a-i răpune pe frații lor de osândă; iar ca să scape de această pătimire fără glorie, caută în toate chipurile moartea. Băuturile extatice și afrodisiace, voluptățile ce istovesc fără a sătura, alcoolul, jocul, armele, îi răpun zi de zi cu miile pe supraviețuitorii nimicirilor nevoite.
(Giovanni Papini
ca epilog la cartea Viața lui Isus)