Continuare de AICI:
Ci Tu, de-una, toate iertatu-le-ai. Știi prea bine, Tu care fost-ai printre noi, ce zace în adâncul firii noastre nenorocite. Suntem zdrențe netrebnice, frunze nestatornice și vremelnice, călăi ai noștri înșine, copii lepădați de pântec înainte de vreme, tăvăliți în rele ca pruncul înfășat în scutece neprimenite, ca bețivanul căzut în vărsătură, ca înjunghiatul întins în sânge, ca bubosul ce zace în așternutul plin de puroi. Fugit-am de Tine, căci erai prea curat pentru noi; osânditu-Te-am la moarte, pentru că erai osânda vieții noastre. Singur Tu spus-ai în zilele-Ți de pe urmă: „Stăruit-am în mijlocul lumii și-n carne arătatu-M-am ei, ci găsitui-am pe toți oamenii beți, pe niciunul nu L-am dovedit însetat; iar sufletu-Mi pătimește pentru copiii oamenilor, că oarbă li-i inima.” Toate semințiile seamănă aidoma celui ce Te-a răstignit și sub orice întruchipare Te-ai arăta fug de Tine. „Asemeni – spus-ai – acelor copii ce stau pe maidan și strigă la tovarășii lor de joacă: V-am cântat din fluier, iar voi n-ați jucat; ne-am bocit, iar voi n-ați plâns”. Astfel făcut-am și noi, vreme de aproape 60 de seminții.
Ci acum venit-a vremea în care oamenii sunt mai îmbătați ca atunci, dar mai însetați. Niciodată ca acum n-am simțit setea cotropitoare a unei mântuiri miraculoase. Niciodată, de când se pomenește omul, păcătoșenia n-a fost mai păcătoasă și arsura mai arzătoare. Pământul e iad luminat de îngăduința soarelui. Oamenii mocnesc cufundați într-o căldare de murdări stâmpărată cu lacrimi, din care se scoală în răstimpuri, apucați și hâzi la chip, spre a se arunca în ciocoiul roșu de sânge cu nădejdea să se spele. Nu demult au ieșit dintr-o asemenea scaldă și s-au cufundat iarăși, după uriașa nimicire, în obșeasca mocirlă excrementală. Molimele au urmat războaielor, cutremurele molimelor; nesfârșite cirezi de stârvuri putregăite, câte-ar fi ajuns pe vremuri să umple de lume o împărăție, stau întinse sub coviltirul firav al țarinei viermănoase acoperind, de le-ai pune cot la cot, întinderea unei țări. Și totuși, ca și cum acei morți n-ar fi decât cea dintâi arvună a obșteștii nimicuri, se omoară de zor între ei și-s puși pe omor. Națiile îndestulate le osândesc la înfometare pe cele sărace; răzvrătiții își omoară stăpânii de ieri; stăpânii pun să-i ucidă pe răzvrătiții simbriașilor lor; noi dictactori, folosindu-se de destrămarea tuturor sistemelor și regimurilor, mână țări întregi spre foamete, spre măcelărire și prăbușire.
(Giovanni Papini
ca epilog la cartea Viața lui Isus)