Ești încă, zi de zi, printre noi. și cu noi fi-vei cât lumea. Trăiești în mijlocul nostru, alături de noi, pe pământul ce-al Tău e și-al nostru, pe-acest pământ ce L-ai îmbrățișat copil printre copii și osândit printre tâlhari; trăiești cu vii, pe pământul viețuitoarelor care Ți-au plăcut și pe care-l îndrăgești; trăiești o viață neomenească pe pământul muritorilor, poate nevăzut nici chiar de cei ce te caută, poate sub înfățișarea unui calic ce-și cumpără singur pâinea, căci nimeni cu cată la Dânsul.
Ci venit-a vremea să ni te-arăți tuturor, spre a-i da un semn hotărâtor și neîndoios generației noastre. Vezi bine, Isuse, nevoia ce ne roade; vezi bine cât de mare ni-i marea nevoință; nu poți să nu știi cât ni-i de încolțitoare nevoia, cât de haină și adevărată strâmtorarea, sărăcia, deznădejdea; știi bine câtă trebuință avem de mijlocirea Ta, cât suntem de nevoiți să Te-ntorci iarăși pe lume.
Fie și numai pentru un scurt răstimp, o întoarcere neașteptată, pe dată urmată de-o neașteptată plecare; o singură arătare, o venire și o întoarcere, o singură vorbă la venire, o singură vorbă la plecare, un singur semn, o singură dojană, o străfulgerare pe cer, o licărire în noapte, o descpicare a văzduhului, o strălucire în noapte – un singur ceas din veșnicia Ta, un singur cuvânt pe marea-Ți tăcere.
(Giovanni Papini
ca epilog la cartea Viața lui Isus)