Uite, furnicile au cu totul alte preferinţe. Ele au o clădire extraordinară de acelaşi fel, care nu poate fi în veci dărîmată– muşuroiul. Onorabilele furnici au început cu muşuroiul, probabil că tot cu muşuroiul vor termina, ceea ce conferă cinste constanţei şi pozitivismului lor. Însă omul e o fiinţă uşuratică, reprobabilă şi, poate, ca unui jucător de şah, nu-i place decît procesul atingerii scopului, nu şi scopul în sine. Şi cine ştie (e imposibil să garanteze cineva), poate că tot scopul spre care omenirea năzuieşte pe pămînt nu constă decît din această continuitate a procesului de realizare, altfel spus – din însăşi viaţa, nu din scopul propriu-zis care, fireşte, nu poate fi decît ceva ca doi-ori-doifac-patru, adică o formulă, iar doi-ori-doifac-patru, domnilor, asta nu mai e viaţă, ci începutul morţii. În orice caz, omul s-a temut mereu de acest doi-ori-doi-fac-patru, iar eu mă tem şi acum. Să zicem că omul nu face decît să caute acest doi-ori-doi-fac-patru, traversează oceanele, îşi sacrifică viaţa în această căutare, dar, zău, parcă îi e frică să găsească cu adevărat.
(F.M. Dostoievsky)