Evenimentul de la Teatrul Arcadia (Oradea) mi-a prins bine. M-am reapropiat de apologetică cu alți ochi și cu o altă atitudine. Am trăit și nostalgii. Mi-am adus aminte de lecturi mai vechi, mi-am revizuit fișe. Provocarea întreită – Dumnezeu, răul și suferința – m-a pus repus din nou în fața teologiei fundamentale. Teism, etică și pastorală; toate într-o mixtură bine dozată.
Partenerii mei au fost extrem de inspirați. Iuliu Centea a fost spontan și a avut o forță aplicativă uimitoare. Umorul său entuziast m-a copleșit uneori. Marius Ban a făcut dovada unei minuțioase pregătiri și a pledat cu inimă. Timpul a trecut repede, iar o parte din cele pregătite de noi ne-au rămas doar în notițe. Nici o problemă, evident. Voi avea grijă ca, în ce mă privește, să insearez aici în următoarele săptămâni câteva dintre aceste materiale.
Continui să cred – mai ales după această seară – ca nevoia de apologetică este actuală. Prezența covârșitoare a tinerilor la Arcadia mă încurajează să cred asta. Ei, tinerii, sunt mult mai preocupați de prezent. Sunt mult mai ancorați în realitatea zilei (și a anului) decât celelalte categorii de vârstă. Au un simț mult mai bine dezvoltat când e vorba să amendeze corupția și ipocrizia. Nu le poți livra clișee confesionale și apoi să le zâmbești ștrengărește. Față în față cu provocările postmodernismului, lor le trebuie argumente solide. Mi-a devenit clar nevoia lor de reprezentare, dar și dorința lor de a păși în spațiul public. Prin participarea lor activă au dovedit că nu trebuie să ne ghetoizăm în propriile biserici. O lume debusolată așteaptă răspunsuri, iar Scriptura e gata să le ofere.
Nevoia de apologetică este chiar urgentă. Dacă nu ieșim la rampă mă tem că ne-o vor lua alții înainte (dacă nu chiar ne-au luat-o!). Secularismul contemporan domină o mare parte din mass-media, iar faptul nu poate fi decât îngrijorător. Consider că fiecare generație trebuie să facă apologetică. Au făcut-o Părinții Apostolici, trebuie s-o facem și noi. Nici lor nu le-a fost confortabil, dar nici nouă. Dacă nu acum… atunci când?! Urgența apologiilor bine articulate cred că ne obligă să acționăm. Amânarea înseamnă să pierdem teren, iar imaginea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ să fie compromisă.
Este o vinovăție să avem revelația scrisă a lui Dumnezeu (Biblia) și să nu o proclamăm așa cum se cuvine. Nădăjduiesc din tot sufletul ca această lucrare să ia amploare. Mi-ar place să descoperim tot mai mulți evanghelici interesați de subiect și care sunt gata să iasă la rampă. Doamne ajută, Doamne dă izbândă!
Ca şi primă experienţă a fost una reuşită. Desigur, mai erau multe de spus şi de dezbătut dar pentru început este bine. Subiectul a fost unul foarte complex şi sunt convins că nimeni nu şi-a propus să-l epuizeze.
Înainte de a-mi expune câteva gânduri mai specifice aşi dori să fac o premiză. Apologetica este un limbaj care doreşte să fie relevant pentru ateu, agnostic, etc. Astfel multe argumente care pentru un creştin îşi au locul în „marele puzzle”, pentru un necreştin sunt absurdităţi. Privind lucrurile din această perspectivă cred că apologetica devine o disciplină foarte pretenţioasă unde argumentele necesită a fi alese cu mare grijă. Altfel riscăm ca raţionamentele noastre să ni se întoarcă împotrivă. Ţinând cont de faptul că am mare respect şi preţuire faţă de cei ce au susţinut această conferinţă îmi permit să aduc nişte critici constructive la câteva afirmaţii făcute în cadrul dezbaterii. Nici nu îmi amintesc cine a făcut aceste afirmaţii şi cred că nici nu este important. Dacă aş fi fost ateu aş fi sesizat cel puţin următoarele argumente ca fiind şubrede:
1. Întrebare: De ce Dumnezeu îngăduie cataclismele naturale, ce rost au aceste dezastre?
Persoana A răspunde: Cataclismele naturale nu îşi au originea în Dumnezeu ci sunt consecinţa legilor naturii.
Confutaţie: Dar dacă răul îşi are originea în liberul arbitru al omului, cum s-a spus mai devreme, de ce Dumnezeu nu a creat nişte legi care să nu aibă astfel de implicaţii sau consecinţe?
Persoana A răspunde: Păi dacă Dumnezeu nu ar fi creat legile în acest mod, nici noi nu am mai fi fost aici şi aşa. Cine ştie unde eram astăzi. Cutremurele de exemplu au loc când plăcile tectonice se aşează.
Confutaţie: Trag concluzia că Dumnezeul tău nu e chiar aşa atotputernic cum spui. Înseamnă că Dumnezeu nu a fost capabil să creeze nişte legi naturale care să nu aibă şi implicaţii negative asupra omului. Până la urmă răul pe care omul îl suportă nu este doar consecinţa alegerilor sale greşite ci în parte este şi consecinţa unui sistem prost gândit de Dumnezeul tău.
Persoana B răspunde: De obicei, după fiecare cataclism am observat treziri spirituale, oameni care în urma acestor evenimente au decis să îl urmeze pe Dumnezeu.
Confutaţie: Înţeleg că Dumnezeu are momente de depresie când nemulţumit de faptul că nu-L bagă nimeni în seamă trimite câte un cutremur aşa oamenii înţeleg cine comandă.
2. Afirmaţie a persoanei A: Scopul final al omului nu este fericirea ci este cunoaşterea lui Dumnezeu.
Confutaţie: Până la urmă Dumnezeu a creat omenirea deoarece se simţea singur şi neadmirat. Înţeleg că Dumnezeu nu mă va lăsa în pace până când eu nu îl voi recunoaşte ca „Stăpân al universului” şi mă voi închina Lui. Şi dacă nu reuşeşte până mor, de ciudă, mă va trimite în iad aşa mă învăţ minte. Personal dacă aşa stau lucrurile preferam să nu exist. De ce Dumnezeu înainte să mă creeze nu a avut nici măcar bunul simţ să mă întrebe dacă am chef să îmi asum consecinţele existenţei?
Sugestie personală: La problema „scopului” cred că trebuie să privim lucrurile exact invers de cum au fost expuse. Trebuie neapărat să pornim de la gândirea grecească pentru a da sens creştinismului. Mai precis trebuie să recunoaştem că scopul fiinţei cu liber arbitru este fericirea. De fapt, treaba noastră ca şi creştini este să arătăm oamenilor că fericirea pe care ei o caută cu atâta frenezie în lucruri trecătoare, este cunoaşterea lui Dumnezeu. Afirmaţia de genul „scopul final al omului este cunoaşterea lui Dumnezeu” este un stereotip care face sens doar pentru creştini.
Deocamdată mă opresc aici. Probabil după ce voi revedea conferinţa voi veni cu alte sugestii.
Mult har şi biruinţă în acest nou proiect care este atât de indispensabil într-o lume atât de secularizată.
scuze ca nu am raspuns mai repede. din pacate nu am avut acces la internet pana acum.
Mă bucur că una peste alta ţi-a plăcut întâlnirea. Sesizările tale sunt foarte oportune, totuşi nu m-aş grăbi foarte tare să le cataloghez ca fiind şubrede din următoarele motive:
Prinicipiile antropice la care am făcut referinţă susţin că viaţa pe care noi o cunoaştem nu este posibilă decât înt-o lume ca şi a noastră. În consecinţă, spun oamenii de ştiinţă, orice modificare a legiilor naturale fie ea foarte, foarte, foarte, mică ar duce la dispariţia noastră. La punctul acesta lucrurile se complică pentru ateu, ptenru că nimeni nu poate numi legiile acelea şi nu avem un sistem de referinţă pentru a susţine superioritatea unei vieţi în condiţiile în care am fi guvernaţi (dacă am mai fi) de alte legi naturale faţă de viaţă de pe planeta noastră. Mai mult de atât, să presupunem, totuşi că Dumnezeu ar produce o lume în care dezastrele naturale nu fac parte din efectele legilor naturale şi scopul lui Dumnezeu pentru viaţa umană e cunoaşterea Lui şi nu fericirea noastră (conform doctrinei creştine).
Daca Dumnezeu previne fiecare rau natural oamenii nu ar mai fi agenti morali responsabili, ci nişte copii imaturi ce ar mainifesta un comportamnet infantil. Într-o astfel de lume focul nu ar avea consecinte asupra lor, dacă ar sări in cap de pe un bloc nu ar păţi nimic, poti să bei cât vrei şi orice fără să te îmbolnăveşti. În condiţiile astea e foarte probail că Dumnezeu ar crea o lume in care oamenii nu ar mai îmbrăţişa de bună voie salvarea lor, sau cunoaşterea lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, este foarte probabil ca doar într-o lume ca şi a noastră Dumnezeu să poate folosi suferinţa provocată de efectul legilor naturale pentru realizarea unor scopuri ce ar duce în final la cunoaşterea Lui. Numai într-o lume ce conţine o cantitate considerabilă de rău natural un număr maxim de oameni ar putea de bună voie să accepte mântuirea lor. Referinţele la trezirile spirituale ce au avut loc in zone expuse răului moral şi natural nu fac altceva decât să confirme cu date reale argumentul meu.
Ceea ce ateul ar trebui să dovedească acum este că într-o lume în care cantitatea de rău natural este redusă accelaşi număr de oameni L-ar cunoaşte pe Dumnezeu, iar asta e o sarcină prea mare pentru ateu.
În concluzie, lumea în care trăim s-ar putea să nu fie cea mai bună lume dintre cele posibile dar poate fi cea mai bună cale spre cea mai bună lume posibilă, vorba lui Norman Geisler.
Cu privire la a doua obiecţie:
1. Dumnezeu nu se simteţea singur şi neadmirat. Dumnezeu în perspectivă creştină include trei persoane divine, capabile de relaţii şi de iubire. De aceea, dumnezeul la care faci tu referire poate fi unul de tip islamic în care dumnezeu este o singură persoană.
2. Cred că nu ai înţeles nimic din argumentul meu care a fost prezentat în contextul discuţiei despre suferinţa gratuită. Argumentul ateului sună aşa:
P(1) Dumnezeu nu ar putea avea motive morale şi suficiente pentru a îngădui instanţe de-a dreptul horifice de suferinţe, sau mai simplu, sufeinţa gratuită există.
P(2) Dumnezeu există
P(3) Este foarte probabil că Dumnezeu nu există (dacă ar exista nu ar îngădui asemenea instanţe de suferinţă).
Primul meu argument a avut rolul de a invalida prima premisă, pentru a dovedi lipsă de validitate a concluziei. Argumentul suna aşa: Datorită naturii noastre limitate în timp şi spaţiu nu putem vedea cum anumite ipostaze ale suferinţei pot produce un bun enorm peste zeci de ani sau ore. Pur şi simplu poziţia noastră epistemologică nu ne permite să susţinem existenţa răului gratuit. Aveam un exemplu din fizica contemporană dar nu am apucat sa-l citesc. Teoria haosului susţine că un fluture ce îşi mişcă aripa undeva pe o creangă din vestul Africii poate stârni un uragan undeva în Oceanul Atlantic. cu toate astea cel care privezte fluturele nu poate anticipa că simpla lui miscare de aripă poate produce un asemenea fenomen.
Al doilea argument: doctrina creştină susţine că scopul suprem în viaţă nu e fericirea ci cunoaşterea lui Dumnezeu. Problema răului devine cu atât mai gravă cu cât oamenii cred că scopul vieţii e fericirea, iar dacă Dumnezeu există şi e bun trebuie să ne distreze. Dacă scopul omul în viaţă e fericirea atunci multe instanţe horifice ale răului ne-ar putea convinge de existenţa sufeinţei gratuite.
Nu ar trebui să uităm la acest punct că argumentul ateilor este unul probabilist (nu susţine cu certitudine că Dumnezeu nu există, ci improbabilitatea existenţei Lui). Apelul la doctrina creştină (sincer nu cred că atunci când este destinat exclusiv agnosticilor sau ateilor e cel mai eficient răspuns)are rolul de a sugera că Dumnezeu şi răul pot exista în acelaşi timp. Deci, primul punct a fost destinat ateilor nu cel de-al doilea. Oricum luate împreună oferă un argument capabil să dovedească P (1) ca fiind invalid dpvd. logic. Mai mult de atât, cunoaşterea lui Dumnezeu este garanţia fericirii absolute într-o altă lume.
3. De ce Dumnezeu înainte să mă creeze nu a avut nici măcar bunul simţ să mă întrebe dacă am chef să îmi asum consecinţele existenţei?
Pentru că nu existai şi mai ales pentru că orice formă de existenţă este net superioară inexistenţei.
4. Scopul principal al liberului arbitru nu este fericirea, ci puterea de a iubi şi a avea relaţii profunde cu semenii şi Dumnezeu.
5. Trebuie neapărat să pornim de la gândirea grecească pentru a da sens creştinismului.
Oare? Mă îndoiesc că scopul omului e fericirea. Termenul grecesc este acela de eudaimonia , tradus de obicei prin fericire, însă nu exprimă adevărată dimnesiune a conceptului.
Mă opresc aici cu răspunsul meu. Ma bucur de interesul tău faţă de acest subiect . Cred, aşa cum si tu ai sugerat, că apologetica e o disciplină pretenţioasă şi trebuie să fim atenţi la modul cum ne prezentăm argumentele. Pe de altă parte, cred că şi disciplina contrargumentării e una pretenţioasă şi cel ce ridică întrebări trebuie să fie gata sa-şi asume implicaţiile logice ale propriilor argumente.
Întrebarea, de ce nu a creat Dumnezeu alte legi? Implică printre altele şi un sentiment de frustrare pentru propia noastră existenţă. Pentru că în final îi reproşează lui Dumnezeu faotul că ne-a creat.
La argumentul legat de fericire. Mare atenţie scopul pricipal al vieţii trebui să fie cunoaşterea lui Dumnezeu şi nu fericirea, nu de alta dar se pare că şi Hugh Hefner şi Maica Tereza par să fi fost fericiţi. Cu toate astea, nu putem spune despre amândoi că au împlinit scopul lui Dumnezeu pentru viaţa lor.
În final cred că pledoaria mea a reuşit să infirme argumentele ateilor din rău îndreptate împotriva existenţei Dumnezeului descris de creştinismul tradiţional.
Marius, sunt plăcut surprins de comentariul tău. Este coerent şi bine articulat. Totuşi voi continua să trag apă la moara mea. Premisă: nu am studii aprofundate în domeniu astfel vorbesc de pe poziţia unui liber cugetător aceasta însemnând faptul că argumentele mele pot fi deficitare. Pe viitor voi face cercetări amănunţite deoarece subiectul mă fascinează.
CITAT 1: „Principiile antropice … „
CONFUTAŢIE: Problema mea este una de bază. Dumnezeu a creat universul fiind condiţionat de un sistem de legi preexistent sau însuşi sistemul de legi este creaţia lui Dumnezeu? Dacă susţinem prima afirmaţie ne creăm probleme mari. Noi susţinem faptul că Dumnezeu a creat şi sistemul de legi în baza căruia a creat universul. Din perspectiva mea (asta însemnând că am toate şansele să greşesc), argumentul: „principiilor antropice” merge în contradicţie cu atotputernicia lui Dumnezeu. În al doilea rând, argumentul : „principiilor antropice” distorsionează concepţia „răul îşi are originea în voinţa liberă a omului”. Voinţa umană poate interacţiona cu legile naturale pentru a origina rău (ex: dacă pui mâna în foc te arzi, dacă sări de pe un bloc mori, dacă bei cât vrei şi orice te îmbolnăveşti) dar nu tot timpul este aşa. Cutremurele omoară oameni care nu au provocat acel cutremur.
CITAT 2: „Mai mult de atât, să presupunem, totuşi că Dumnezeu ar produce o lume în care dezastrele naturale nu fac parte din efectele legilor naturale şi scopul lui Dumnezeu pentru viaţa umană e cunoaşterea Lui şi nu fericirea noastră (conform doctrinei creştine).”
CONFUTAŢIE: Pentru un ateu faptul că scopul lui Dumnezeu pentru viaţa umană e cunoaşterea Lui, nu are nici o relevanţă. Eu ca şi creştin înţeleg acest lucru din cauza revelaţiei. Cât timp un ateu nu primeşte această revelaţie consider că pentru el argumentul este nul.
CITAT 3: „În condiţiile astea e foarte probabil că Dumnezeu ar crea o lume in care oamenii nu ar mai îmbrăţişa de bună voie salvarea lor, sau cunoaşterea lui Dumnezeu.”
CONFUTAŢIE: De fapt Marius, eu tocmai asta încerc să spun. Dacă e adevărat faptul că scopul cataclismelor este cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă că oamenii nu acceptă de bună voie „salvarea” lor ci mai degrabă sunt manipulaţi înspre acolo.
CITAT 4: „este foarte probabil ca doar într-o lume ca şi a noastră Dumnezeu să poate folosi suferinţa provocată de efectul legilor naturale pentru realizarea unor scopuri ce ar duce în final la cunoaşterea Lui.”
CONFUTAŢIE: 1. Când spui „doar într-o lume ca şi a noastră Dumnezeu poate…” pui sub semnul întrebării atotputernicia lui Dumnezeu. 2. Sunt de acord că Dumnezeu se poate folosi de un lucru pentru a-şi îndeplini scopul. Asta nu înseamnă că acel determinat lucru este voia lui Dumnezeu. De exemplu de curând ştiu de o înmormântare a unei doamne tinere la care au participat 400 ne necreştini care au auzit Evanghelia. E probabil că unii dintre necredincioşi să se întoarcă cu faţa înspre Dumnezeu în urma acestui eveniment. Totuşi nu cred că Dumnezeu a făcut ca acea doamnă să moară pentru ca cei 400 de necredincioşi să audă Evanghelia.
CITAT 5: „Ceea ce ateul ar trebui să dovedească acum este că într-o lume în care cantitatea de rău natural este redusă acelaşi număr de oameni L-ar cunoaşte pe Dumnezeu, iar asta e o sarcină prea mare pentru ateu.”
CONFUTAŢIE: În primul rând ateul doreşte să dovedească faptul că Dumnezeu nu există. Pe el nu îl interesează cu ce scop Dumnezeu a creat omul (cunoaşterea Lui). Mai mult, pe „noul ateu” îl indignă faptul că Dumnezeu ar recurge la suferinţă pentru a-şi atinge scopul ( ex: Hitchens, unul dintre cei mai mari atei seculari: http://www.semneletimpului.ro/revista/Cancerul-nu-il-desparte-pe-Ch–Hitchens-de-ateism-1992.html). Personal dacă aşi ajunge la concluzia că scopul suferinţei este cunoaşterea lui Dumnezeu aşi deveni la rândul meu ateu.
CITAT 6: „Dumnezeu nu se simţea singur şi neadmirat. Dumnezeu în perspectivă creştină include trei persoane divine, capabile de relaţii şi de iubire. De aceea, dumnezeul la care faci tu referire poate fi unul de tip islamic în care dumnezeu este o singură persoană.”
CONFUTAŢIE: În primul rând avem o viziune diferită asupra trinităţii. Pentru mine trinitatea nu îl descrie pe Dumnezeu ci descrie procesul prin care Dumnezeu şi-a răscumpărat creaţia (sper să nu fiu exmatriculat din şcoală pentru afirmaţia asta). În al doilea rând când vorbesc de Dumnezeu singur şi neadmirat o fac în contextul în care tu spui că scopul (sau unul din scopurile) cataclismelor este ca omul să-l cunoască pe El. Eu nu accept faptul că scopul cataclismelor este cunoaşterea lui Dumnezeu.
CITAT 7: „Pur şi simplu poziţia noastră epistemologică nu ne permite să susţinem existenţa răului gratuit.”
CONFUTAŢIE: Înţeleg că Dumnezeu sacrifică „fericirea” unora pentru beneficiul multora?
CITAT 8: „doctrina creştină susţine că scopul suprem în viaţă nu e fericirea ci cunoaşterea lui Dumnezeu […]Mă îndoiesc că scopul omului e fericirea”
CONFUTAŢIE: Continui să afirm că scopul omului este fericirea. Faptul că fericirea este cunoaşterea lui Dumnezeu este alt discurs care poate fi înţeles doar prin revelaţie.
CITAT 9: „Mai mult de atât, cunoaşterea lui Dumnezeu este garanţia fericirii absolute într-o altă lume.”
CONFUTAŢIE: Dacă cunoaşterea lui Dumnezeu nu mi-ar fi oferit fericirea aici pe pământ eu aş fi ateu.
CITAT 10: „Pentru că nu existai şi mai ales pentru că orice formă de existenţă este net superioară inexistenţei.”
CONFUTAŢIE: Paul Tillich afirmă că Dumnezeu nu există. Dumnezeu este! În alte cuvinte conceptul de existenţă implică spaţiu şi timp. Fiinţele finite există. Dumnezeu este. Deci „inexistenţa” lui Dumnezeu este net superioară existenţei. Oricum întrebarea mea: „de ce Dumnezeu înainte să mă creeze nu a avut nici măcar bunul simţ să mă întrebe dacă am chef să îmi asum consecinţele existenţei?” trebuie analizată teozofic şi nu literal.
CITAT 11: „Întrebarea, de ce nu a creat Dumnezeu alte legi? Implică printre altele şi un sentiment de frustrare pentru propria noastră existenţă. Pentru că în final îi reproşează lui Dumnezeu faotul că ne-a creat.”
CONFUTAŢIE: Superb. Totuşi cred că este o frustrare mai mult decât licită. Cine nu se confruntă sau cel puţin nu s-a confruntat niciodată cu ia, ori acceptă ce îi spun alţii agăţând mintea în cui, ori pentru el existenţa în sine nu reprezintă o dilemă.
Marius, vreau să precizez că „rebeliunea” mea nu este de tip „adolescent rebel fără cauză”, ci izvorăşte dintr-o căutare puternică şi reală a Adevărului. Discuţia în sine şi argumentele tale sunt pentru mine un deliciu. Fii binecuvântat şi mulţumesc de timpul acordat.
Mă bucur, dragii mei, pentru discuția ce se țese aici. Este un frumos șantier în care-i aștept și pe alții să intre.
Voi reveni.
M-am refugiat în dialogul dumneavoastră, departe de nevoia de a-mi asuma o poziție într-un cadru atât de depărtat de savoarea discuției „teozofice”. Vă mulțumesc!
Voi reveni de asemenea.
Apreciez Răzvan că ni te alături.
Este o cutezanță potrivită pentru tine.
Fii binevenit!
La prima lectură a dialogului iscat, m-am simțit cu adevărat imersat într-o dispută teosofică. Totuși, o citire mai atentă a generat o reacție față de expresiile pe care le-ai folosit în discursul tău Dodo. Iată o parte din concluziile mele:
„Dumnezeu a creat universul fiind condiţionat de un sistem de legi preexistent sau însuşi sistemul de legi este creaţia lui Dumnezeu?”
Este neoportună formularea ta: „sistem de legi preexistent”. Aș argumenta că în ființarea Sa (și nu existența) Dumnezeu S-a transcris pe Sine în Universul creat.
„Noi susţinem faptul că Dumnezeu a creat şi sistemul de legi în baza căruia a creat universul.”
Așa cum am argumentat mai sus, este improprie formularea „a creat și sistemul de legi”. Dumnezeu este, prin urmare Creația Sa îi va moșteni caracteristicile. Nu trebuie să îți amintesc decât meticulozitatea de neegalat a germanului Bach sau accesele pasionale a mai digerabilului polonez, Chopin, ca să rămânem în același domeniu al creației, păstrând proporțiile. Aceștia doi lucrează cu material pre-existent, Cel Dintâi creează ex-nihilo.
„Eu ca şi creştin înţeleg acest lucru din cauza revelaţiei.”
Dacă discuția noastră s-ar limita la nivelul teosofic, propus, aș accepta argumentele tale. Dar tu nu doar filosofezi pe subiectul „Dumnezeu”, ci faci specificații clare de doctrină. Apelezi mereu la conștiința creștină elementară, așa că nu văd cum am putea rămâne în același „noi […] ca și creștini”, atâta timp cât tu negi una dintre dogmele de bază a creștinismului, alăturându-te filosofiei ariene.
„Dacă e adevărat faptul că scopul cataclismelor este cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă că oamenii nu acceptă de bună voie „salvarea” lor ci mai degrabă sunt manipulaţi înspre acolo.”
Aici e marea problemă a digerabilului arminianism, o reacție naturală a egocentrismului omenesc. Îmi dau seama că nu am cum să mă înscriu în rațiunile discuției voastre pentru simplu motiv că teza noastră transcede rațiunea. Aș îndrăzni totuși să spun că oamenii sunt „manipulați” întru cunoașterea lui Dumnezeu chiar în absența cataclismelor sau a oricăror evenimente majore. Cineva Îl descria pe Dumnezeu ca „maiestru al circumstanțelor”. Acest lucru vorbește despre suveranitatea lui Dumnezeu, Care poate face orice ca să se descopere pe Sine omului. Poate să te nască într-o familie creștină, asigurându-se că te vei regăsi în ideea Lui de viață, sau poate să te așeze în mijlocul unui cataclism ce va genera suficiente întrebări pentru mântuirea ta.
„Totuşi nu cred că Dumnezeu a făcut ca acea doamnă să moară pentru ca cei 400 de necredincioşi să audă Evanghelia.”
De ce nu? A lăsat un om să fie orb 40 de ani pentru a-Și arăta slava, „a făcut” să moară „un singur om pentru norod și să nu piară tot neamul”.
„Personal dacă aşi ajunge la concluzia că scopul suferinţei este cunoaşterea lui Dumnezeu aşi deveni la rândul meu ateu.”
Voi interpreta afirmația ca o hiperbolizare. Totuși, de la a fi teist până la a fi ateu e distanță mare și un singur detaliu atât de nesigur despre Dumnezeu n-ar trebui să fie suficient. Cartea Iov, o adevărată epopee antică, stă ca răspuns la afirmația ta. Dacă scopul suferinței nu a fost cunoașterea lui Dumnezeu, a fost cu siguranță un canal într-acolo.
„În primul rând avem o viziune diferită asupra trinităţii. Pentru mine trinitatea nu îl descrie pe Dumnezeu ci descrie procesul prin care Dumnezeu şi-a răscumpărat creaţia (sper să nu fiu exmatriculat din şcoală pentru afirmaţia asta).”
Pare tot mai dificil să definești termenul de creștin astăzi. Totuși, a crede și a mărturisi alături de biserica de peste veacuri crezul articulat în Niceea, micul oraș de pe malul lacului Iznik de astăzi, este o chestiune de bun-simț. În calitate de creștini, noi mărturisim un Dumnezeu ce se manifestă în Trei Persoane. Învățăm aceasta atât din Scriptură cât și din creștinismul ortodox de-a lungul veacurilor. Afirmația ta dă impresia de credibilitate, dar remarca din paranteză nu face altceva decât să ne trimită cu gândul la „adolescent rebel și fără cauză”. Lămurește-mă! Încerci să faci un discurs pe o temă dată pentru a ne momi în dulcea artă a argumentației sau ne aflăm într-o dezbatere teologică?
„Înţeleg că Dumnezeu sacrifică „fericirea” unora pentru beneficiul multora?”
Nu exagera. Niciodată Dumnezeu nu s-a arătat prea încântat în a lucra cu numere. E suficient beneficiul altora.
„Continui să afirm că scopul omului este fericirea. Faptul că fericirea este cunoaşterea lui Dumnezeu este alt discurs care poate fi înţeles doar prin revelaţie.”
Ne așezăm la aceeași masă. Totuși scopul final al omului este glorificarea lui Dumnezeu (cf. Isaia 43:7), și aici se găsește cu adevărat fericirea. Cunoașterea lui Dumnezeu este parte a procesului de glorificare.
„Paul Tillich afirmă că Dumnezeu nu există. Dumnezeu este! În alte cuvinte conceptul de existenţă implică spaţiu şi timp.”
Superb. Nimic mai adevărat. Totuși, Creatorul are dreptul de a se proslăvi în creația Sa. Faptul că Dumnezeu transcede spațiul și timpul nu Îl împiedică să Își asume existența în rândul nostru. Ai putea spune că Cel Care compune devine Muzică, pentru a-și răscumpăra creația. E nepotrivit, chiar din punct de vedere teosofic, să presupunem că muzica ar fi trebuit întrebată dacă vrea sau nu să vină în existență. Omul nu este învrednicit să pună o astfel de întrebare. Întâi, pentru că se află în incapacitate de a alege prin păcat, apoi pentru că alegerea sa va fi în cunoștință de cauză, aflând scopul existenței sale. Pentru că dincolo de detalii, atâta timp cât există, omul e făcut pentru slava lui Dumnezeu. În ce privește ființarea sa ulterioară, presupun că ne vom găsi din nou în opoziție.
Aș adăuga doar atât: Pentru mine, apărarea conceptului de Trinitate este important pentru că îl consider tributar Scripturii. Chiar dacă nu exclud umbre ale revelației în filosofie, așa cum le regăsesc în descoperirea pre-creștină, cred că standardul final al conceptului despre Dumnezeu se regăsește în scrierile inspirate ale Bibliei.
Fie ca Adevărul să-ți răsplătească căutarea puternică și reală cu revelație.
Răzvan.