Sincer, m-a pus pe gânduri. La prima lectură am fost realmente surprins, apoi am încercat să mă pun în pielea autorului. Este vorba de episcopalianul William J. Abraham, iar analiza vizează neoprotestantismul american.
Diagnosticul ce-l pune mai jos transcede spațiul american și poate suscita opinii oriunde ne-am afla:
Pietismul, metodismul, și penticostalismul reprezintă o lume subterană de protest care a căutat să revină la o viziune soteriologică a Scripturilor. Nesatisfăcuți cu o abordare pur congnitivă a credinței creștine, locuitorii ei au cercetat Scripturile pentru mântuire și o vreme au avut parte de un succes remarcabil ca agenți de evanghelizare. Începând ca mișcări de pietate ivite drept căutări ale vieții Duhului, ele au devenit însă repede instituții ecleziale constituite de diverse componente ale moștenirii canonice a Bisericii. Au instituit sacramente, crezuri, forme de supraveghere și autoritate și propriul lor echivalent de drept canonic. Invariabil s-au mișcat în direcția unei concepții protestante complete despre Scriptură și categoriile ei epistemice, chiar dacă adesea aceasta încălca incomod și intenția lor inițială. Pe măsură ce s-au maturizat, odată cu anii, au fost atrase spre adoptarea strategiilor epistemologice dominante ale fraților lor mai mari din familia creștină. Drept urmare, ele au devenit, ironic, strămoașe ale protestantismului liberal, sucombând constant în fața ispitelor acestuia.
Puteti sa spuneti si numele cartii?
Este vorba de Canon and Criterion in Christian Theology: From the Fathers to Feminism. Până în prezent este cea mai cunoscută și mai recenzată dintre lucrările lui Abraham.
Imi place ce spune. Zaharia Bica spune acelasi lucru, dar el nu scrie teologie, el spune.
Tot respectul pentru Zaharia Bica. Îl cunosc foarte puțin, din păcate, dar știu despre stilul lui socratic de a face teologie.
Fii binecuvântat.