S-a ajuns la o concluzie cât de cât: bradul de Crăciun a intrat în viața românilor în anul 1866. Deși prezent în mitologia românească încă din cele mai vechi timpuri, bradul a fost împodobit în mod festiv și expus public pentru prima dată la palatul regelui Carol de Hohenzollern. Se povestește că ar fi fost un mare eveniment. Vizitatori curioși, etnologi mai mult sau mai puțiin declarați, presa vremii și o grămadă de gură-cască și-au dat cu părerea. Cam tot de atunci s-au împărțit confrații noștri în două tabere: unii pro, alții contra. (Taberele cu pricina dăinuie și azi!)
Așa se fac că, următorii ani, pe la case cu dare de mână, bradul a început să fie o prezență constantă de sărbători. Mimetismul este responsabil cu copierea modelului regal, așa cum s-a întâmplat adesea în materie de modă. Câte apucături n-a preluat poporul de la suveranii săi?! Și asta în ultimul rând la noi. Tocmai de aceea, alții au respins din capul locului obiceiul. Venea de sus și mai ales venea din Occident. Ca multe alte obiceiuri de Crăciun, estul a împrumutat multe lucruri din vest.
Dacă bradul pătrunde în spațiul românesc pe filieră regală, atunci a fost un element de civilizare. La acea dată România încerca să intre, în sfârșit, în Europa. Prin regalitatea de originea austriacă șansa era cât se poate de reală, iar integrarea a reușit în bună măsură. Cu toate acestea, nu sunt așa de naiv să cred că atunci când românii împodobesc bradul se gândesc la emanciparea noastră ca neam. Dar nici nu pot fi atât de habotnic să-l asociez obligatoriu cu ocultismul precreștin. Știu – ca mulți dintre cititori – că bradul a fost utilizat în multe religii politeiste și a devenit obiect de cult în procesiuni ce ne sunt străine. Dar, dragii mei, aproape toate elementele din natură au avut aceeași soartă pe atunci. Ne vom amputa viața în normalitatea ei de îndată ce vom găsi alte împricinări?! Nu cred că o vom face. Și încă ceva. Nu anumite cadre sociale (cum sunt împodobirea bradului, beculețele multicolore, globurile și românescul porc de Crăciune) ne împiedică să ne exercităm credința. Există lucruri și ispite mult mai adânci în noi în preajma acestor sărbători care ne rețin. Dacă ar fi să intrăm în amănunte ne-am simți probabil stânjeniți.
Până una-alta, suntem datori regilor noștri pentru un plus de civilizație. Și așa suntem un popor posac și încinat spre lamentație. Ne văicărim cu mai multă naturalețe decât să ne voioșim. Acesta e substratul pentru care nu arunc săgeți apocaliptice asupra unor obiceiuri care oricum țin de mediul social. A le asocia cu practici religioase demult apuse mi se pare o găselniță irelevantă și care, oricum, nu ne rezolvă. Provocarea e alta: să reușim în modernitatea noastră tot mai șubredă să ne întărim inimile prin harul lui Dumnezeu!