Mereu am considerat că avem prea multe zile mondiale. Parcă e o manie să dedicăm aproape fiecărui fenomen social câte o zi comemorativă. Așa am aflat că azi – 11 octombrie – este Ziua Mondială de luptă împotriva durerii. Cine s-ar fi gândit la o astfel de zi? Și la care durere să se refere? La cea fizică? Ar fi ceva! Sau la cea emoțională? Asta ar fi o mare bătălie. Probabil este vorba de lupta ancestrală a omului cu durerea în diferitele ei forme. Iar aici medicina și psihologia au un cuvânt greu de spus. Alinarea durerii reprezintă un scop cu adevărat nobil.
Dar totuși, nu pot să observ ridicolul situației. Să luptăm cu ceva ce nu putem niciodată eradica și să mai sărbătorim pe deasupra?! Nu știu de ce am impresia că ne încordăm mușchii pentru a lovi într-o himeră. Durerea este parte din existența umană și, gândită în profunzime, ea este necesară dezvoltării noastre. Dumnezeu însuși a suferit, suferă și va suferi, deși pricepem greu acest mister. Uneori chiar nu trebuie să luptăm împotriva ei, pentru că doar așa dobândim anumite virtuți și înțelegem mai bine realitatea înconjurătoare.
Și totuși, să încercăm o explicație. Probabil și această zi (mondială!) nu dovedește altceva decât aroganța omului modern în raport cu fiecare detaliu al existenței. Prea puțini azi mai consideră durerea sfântă și cu valoare didactică. Prea puțini se mai supun Dumnezeului Atotștiutor care pe toate le vede și pe toate le știe. În consecință, ne trezim în tot felul de „războaie” gratuite și ideologice, competiții gratuite și fără nicio noimă. În loc să privim lucrurile într-un mod combativ, mai bine am încerca să înțelegem mecanismele durerii și apoi să o „citim” în cheie providențială. Cred că ne-ar face mai bine și am fi cu adevărat câștigați!