Cu acest mesaj mă întâmpină facebook-ul mai nou. Cum deschid fereastra, de sub niște medalioane cu chipuri de-ale prietenilor mei virtuali, primesc această invitație candidă. Spune-le prietenilor tăi ce mai faci! Serios? De ce? Ar putea să mă ajute sau măcar ar fi curioși să-mi audă frământările de peste zi?! Puțin probabil. Dacă mai punem la socoteală că anumite lucuri sunt atât de incerte și imprevizibile, că uneori nici eu nu știu ce fac de fapt sau încerc dar nu-mi iese, mă întreb ce-aș mai avea să le spun…
Și totuși rețelele ne vor interconectați. Să știm fiecare de fiecare, să ne anunțăm popasurile cu prietenii și soiurile de mâncare preferată. Ne vor atât de indignați încât înainte să postăm și apoi să gândim. Dar ne vor și exuberanți până acolo încât să împărtășim isprava și celor pe care-i smintește. Într-un cuvânt: să trăim intens, contează mai puțin dacă bine sau nu. A crescut pur și simplu gradul de aflare în treabă de când virtualitatea ne-a dublat existența. Doar și în viața reală te poți face de râs, poți cădea în ridicol, însă pe facebook e mult mai riscant. Totul trebuie să fie la vedere, nimic nu mai poți face fără a spune sau a distribui. Granița dintre privat și public devine tot mai greu de reperat, așa că nu-i de mirare că ne trezim „unii în viețile celorlalți”. Ca să nu mai vorbesc de animozități și suspiciuni, la invidie și prost gust.
Sub pretextul unei informări necesare, ne trezim că ne-am tâmpit în masă. Frivoli și labili, dependenți de mișcările virtuale, patologic de curioși, ne trezim că pierdem esențialul vieții. Confiscați de tehnologie, ne-am părăsit locuințele reale ale sufletului nostru, încăperile largi și somptuoase, și ne-am înghesuit în anexa sufocantă a spațiului virtual. Ne exhibăm și vreum să ne dăm drept alții până într-acolo încât nu mai știm cine suntem. Pentru că, orice am spune, identitatea unui om este dată de relația ce-o are cu Creatorul lui și de măiestria cu care-și cultivă relațiile interpersonale. Nu imaginea, nu banii, nu puterea – toate efemere și iluzorii.
În final, ce mai fac eu?! Zi de zi facebook-ul îmi cere să dau socoteală prietenilor mei de acțiuni și gânduri. Știți ce fac? Îmi trăiesc fiecare zi în orizontul micilor și marilor speranțe. Cele mici sunt legate de viața aceasta, de mediu și de proiecte concrete. Cele mari sunt legate de viața viitoare, aceea care „va să vină” – cum spune Crezul. Mă las sfâșiat benign de amintiri și vise, muncesc și năzuiesc deopotrivă. Doriți să vă alăturați? Vă aștept! E viață reală, care o atinge pe cea virtuală doar cu vârful aripii…