Rugăciunea nu stă numai în repetarea unor cuvinte, ci în mișcări spre Ființa [dumnezeiască] țâșnind din adâncurile inteligenței. Meditând necontenit la ele, gândirea e din când în când transformată privindu-le plină de mirare, mișcările ei fiind unite cu Duhul, și Îl scrutează pe Dumnezeu îndeaproape în chip de nespus. Fericit cel care știe să stea necontenit la ușa Lui fiind nu va fi rușinat. Nu te bizui pe cunoașterea ta, ca să nu fii lăsat pe mâinile demonilor, care te vor duce în cursele lor încâlcite și te vor copleși de spaimă zăpăcindu-te până acolo încât nu mai știi unde te afli. Fără o rugăciune mai înainte nu pune piciorul să pleci la drum, mai cu seamă dacă drumul e întunecos. Implorarea să nu înceteze în gura ta, dar unește cu ea mărturisirea slăbiciunii și a neputinței tale, și așa vei fi sprijinit de milă măcar pentru smerenia ta, chiar dacă nu ești vrednic de ea. Acolo unde lipsește lucrarea, smerenia și mărturisirea sunt pe deplin primite de Dumnezeu în locul ei, iar cine s-a arătat smerit va fi răsplătit pentru cele pe care nu le-a făcut. Mai drag lui Dumnezeu e cel care stă în smerenie pentru că e lipsit de ceea ce i se cere decât cel care prin multele sale fapte crede că-I face o favoare. Dar cel care are atât lucrarea, cât și smerenia, acela așezat înăuntrul său doi mari luminători de care se va desfăta el însușii și-L va bucura tot timpul pe Dumnezeu.
Unde lipsește cea dintâi [lucrarea], superioritatea celei de-a doua [smerenia] va împlini cele ce lipsesc. Puterea prin care smerenia poate controla sufletul stă în zdrobirea care vine din ostenelile de bunăvoie născute din aducerea-aminte de păcatele săvârșite; fără această [zdrobire] nu putem scăpa din păcatele de zi cu zi, nici primi iertarea celor trecute. Dar chiar dacă n-avem osteneli, întotdeauna putem simți străpungerea în gândirea noastră, întotdeauna ne putem aduce aminte de păcatele noastre, ne putem socoti nimic în fața lui Dumnezeu, putem fi blânzi și pașnici față de semeni, putem cinsti pe toată lumea, putem fi adunați în noi înșine, putem râde sau bârfi arareori, putem avea o vorbă bună pentru toți, putem mulțumi în inima noastră în mijlocul încercărilor, putem păstra tăcere înțeleaptă și mădulare bine rânduite, și ne putem aduce aminte că, orice s-ar întâmpla, suntem muritori și într-o zi va trebui să lăsăm această lume. Toate acestea nu cer neapărat osteneală trupească, ci sunt o podoabă a gândirii. Dar cine e nepăsător chiar față de cele care în el însuși nu țin de osteneala trupească, care nu cer chinuirea și vigoarea trupului, ci pot fi dobândite și în neputință, acela s-a predat nepăsării gândirii și va fi pe drept cuvânt mustrat de Dumnezeu.
(Scrisoare către Mar Ishozeka despre felurite lucruri privitoare la viețuirea în liniște, de Isaac Sirul; în Cuvinte către singuratici despre viața duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată, partea a II-a, trad. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2003, pp. 101-102)