Un alt text care descrie koinonia (părtășia) Bisericii Primare este Fapte 4.32-5.11. Deși se trece cu lectura dintr-un capitol în altul, subiectul rămâne același. La finele capitolului 4 ni se prezintă exemplul lui BARNABA, un exemplu de dăruire și corectitudine; în debutul capitolului 5 avem exemplul cuplului ANANIA ȘI SAFIRA, în cazul acesta un exemplu negativ.
Comunitatea din Ierusalim creștea, iar prezența lui Dumnezeu era tot mai vizibilă. Creștinii continuam să își vândă averile și să aducă banii la picioarele apostolilor. Pe fondul acesta avem și cele două exemple pe care Luca le inserează în istoria sa. Ele trebuie luate prin comparație, mai cu seamă ca se află la antipozi. O privire mai atentă asupra pasajului dezvăluie – cred eu – o serie de probleme cu care s-a confruntat Biserica Primară. Chiar în mijlocul unei spiritualități înalte, răul se pare că și-a găsit o breșă. Spărtura din zidul moralității ucenicilor este vizibilă – prin Anania și Safira – iar consecințele sunt dramatice. Prin urmare, textul ne prezintă cu franchețe DUȘMANII părtășiei. Subtili și periculoși, acești dușmani sunt mult mai activi decât am crede. De îndată ce îi vom identifica ne vom convinge de forța pe care o au.
Primul este naivitatea. Primul verset citat ne spune că toți erau o inimă și un cuget, fapt care intră într-o contradicție cu minciuna celor doi (Anania și Safira). De aici și un semnal de alarmă: nu e bine să credem în aparențe. Atâta vreme cât suntem pe pământ, în comunități alcătuite din oameni întorși la Dumnezeu (dar totuși oameni!), trebuie să fim mereu vigilenți. Diavolul lovește cel mai aprig atunci când vigilența și discernământul scade. Toți suntem tentați să generalizăm și să considerăm că întreaga comunitate are un nivel spiritual omogen și impenetrabil. Iată că experiența Bisericii Primare infirmă această perspectivă. Trebuie să credem din tot sufletul în unitate și într-o comuniune reușită, dar în același timp sa nu uităm că în fiecare dintre cei adunați se află în stare latentă o fire pământească. Această fire își cere drepturile iar uneori învinge unde nici nu te aștepți.
Al doilea este ipocrizia. Anania și Safira vând moșioara. Era dreptul lor, deci nu-i putem judeca. Apoi se învoiesc să dea o parte la biserică (respectiv la picioarele apostolilor). Nici aici nu putem rosti vreun cuvânt de judecată împotriva lor. Puteau să nu dea nimic, nimeni nu ar fi avut de ce să-i condamne. Soțul ajunge la Petru și-i înmânează partea de bani pe care o pregătiseră împreună. Ei bine, aici apare păcatul: oferă suma aceea de bani lăsând impresia că este costul integral al moșioarei. Un caz tipic de ipocrizie, de duplicitate. Să ascunzi ceva cu premeditare, apoi să joci rolul omului cinstit și (mai ales) darnic. După cum știm, la o diferență de trei ore, amândoi mor chiar înaintea apostolului. O pedeapsă de tip vechitestamentar, extrem de șocantă. Dumnezeu nu se lasă batjocorit, iar minciuna se plătește întotdeauna.
Al treilea este excesul. Dușman subtil și redutabil, excesul a fost înfierat în multe tratate patristice și medievale. Chiar și unii scriitori moderni au scris despre el. Perfidia lui constă în faptul că poți să faci lucruri bune și într-un moment de entuziasm, dar să le faci în exces. Dăruirea comunității din Ierusalim era exemplară, principiul era nobil. Însă de a aici și până la a-ți vinde averile – lucru necerut de Isus – este ceva cale. Au făcut ceea ce Dumnezeu nu pretinsese de la ei, într-o efervescență comunitară de altfel de dorit. În orice privință excesul este păgubos, dar în privința părtășiei creștine efectele sunt teribile. Calcă rar în casa aproapelui tău… – iată un îndemn din Proverebe care punctează atât de bine. Să rămâi în limitele rezonabile și naturale ale umblării cu Dumnezeu mi se pare o adevărată virtute.
Al patrulea este mimetismul. Era în Biserica Primară o predilecție în a-ți vinde averile și a dona totul apostolilor. Devenise o practică ce închega mai bine relațiile, iar pe fondul acesta probabil că mulți au făcut-o. Anania și Safira au decis s-o facă și ei, dar după cum a ieșit tragem concluzia că au făcut-o prin imitare. Nu o convingere personală și puternică a stat la baza gestului lor, ci o dorință de a fi în rândul celorlalți. Tocmai de aceea dărnicia lor a fost vinovată, iar pedeapsa capitală. A acționa mimetic, a te alinia unei comunități prin practicile ei curente, dar a nu simți în adâncul sufletului responsabilitatea propriului gest, iată un lucru periculos.
Față în față cu acești dușmani redutabili, Biserica Primară a trecut testul. A rămas consecventă principiilor, iar Duhul Sfânt a continuat să lucreze cu putere. Oare comunitățile noastre vor învinge și ele? Oare această încleștare permanentă va conduce spre victoria bisericii? Eu cred că da. Nu bazându-ne pe înțelepciunea noastră, ci pe puterea lui Dumnezeu. Să fim înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii, nepermițând nici o fisură în părtășia noastră.