Întregul episod stă sub semnul văzului şi văzutului, al vederii. Nu i-a trebuit mai mult decât să ştie că a fost văzut. Aici totul se petrece telegrafic, prin transmisiune directă a gândului, pe plan esenţial, cu viteza luminii, a vântului şi a comunicării duhovniceşti. Totul se desfăşoară instantaneu, la nivel de comunicare spirituală, cu expunere fotografică scurtă, la măsura simultaneităţii. Domnul omologhează aşadar declaraţia lui Natanael, apoi o dezvoltă, o întăreşte eshatologic, apocaliptic, metaforic, imagistic. În loc de a Se mărgini să zică: Da, Eu sunt, Se descrie pe Sine în Ziua de Apoi, în clipa finală a Slavei, înfăţişează – lui Natanael şi celorlalţi ucenici – tabloul Zilei Domnului. S-ar zice că entuziasmul şi euforia sunt contagioase, că de la Natanael au trecut la Hristos, Care – ca şi în cazul orbului din naştere, al Martei, al lui Petru, al samarinencei – dă orice prudenţă şi secretivitate la o parte. Se bucură cu duhul întru Sine că a întâlnit făpturi vrednice a şti Cine este cu adevărat. Şi-şi leapădă anonimatul cu desăvârşire, iar la întâlnirea cu Natanael poate cu o fervoare iconografică specială, datorată încântătoarei constatări a unei convertiri bazate pe te miri ce.
(Din Dăruind vei dobândi, de Nicolae Steinhardt)