Între vituperație și canaliocrație

Întâi să deslușim termenii. Vituperația se referă la vociferare, imprecație și acțiuni violente sub aspect verbal dar și fizic, uneori. Canaliocrația este un cuvânt-valiză prin care se ia în râs suveranitatea poporului, inventat de Joseph de Maistre la 8 septembrie 1793 (și împrumutat de Balzac cu rapiditate și aplomb).

Zilele astea suntem martorii unei coliziuni între aceste două forțe. Vituperația crescândă a populației nemulțumite întâlnește canaliocrația prezidențială (și nu numai). Legea sănătății a devenit pretextul unor ieșiri în stradă. Acolo, oameni serioși și coerenți în revendicările lor, au întâlnit un alt soi: rebelii spațiului public. Și ei au ceva de cerut, dar mai mult ei au ceva de arătat. Vor să-și extindă vituperația până dincolo de legitimitatea ei, s-o transforme într-un război citadin. Și chiar reușesc isprava! Rudimentar și golănesc, împroașcă încoace și încolo cu pietre și incendiază mașini. Urlă macabru și se răstesc la toată lumea. Sunt singuri împotriva tuturor: jandarmi, protestatari pașnici, dar și trecători curioși.

De cealaltă parte, aleșii poporului fac ședințe. Se arată afectați, dar în spatele ușilor păzite de SPP. Președintele retrage legea, protestatarii nu se retrag. Cu oamenii e mai greu decât cu textele. Canaliocrația noastră mioritică lasă loc pentru multă nesimțire. Puterea se ține tare; opoziția strânge favoruri electorale. Fiecare cu se luptă oarecum, dar nimeni nu ajunge la oameni. Focarele de revoltă se înmulțesc și nimeni nu are nici o soluție.

Cred că avem de-a face cu două extreme: huliganismul din stradă È™i dispreÈ›ul din palat. Și unii È™i alÈ›ii sunt mult prea departe pentru a se întâlni cinstit È™i fără riscuri. Podul trebuie să fie mult prea lung È™i costisitor, aÈ™a ca mai bine să rămână fiecare tabără la locul ei. Parcă se aÈ™teaptă ceva providenÈ›ial… sau nu se mai aÈ™teaptă nimic. Știm, în toată Europa e greu, dar la noi greul crizei este amplificat de corupÈ›ia generală. Și atunci, mă întreb, care să fie diferenÈ›a între aruncătorii de pietre È™i aruncătorii de gogoÈ™i? O greață generală parcă pune stăpânire pe burgurile noastre balcanice.

Închei resemnat cu gândul la tihna pierdută, dar și la impertinența în creștere. Sunt dezgustat de gălăgia incoerentă a străzii, dar și de fudulia celor aleși cândva democratic. Canaliocrația noastră poate fi luată de model, prinsă în manuale de politologie. Trebuie pusă la panou, dar la rubrica așa nu. Cei din stradă nu mai încredere că politicienii gândesc pentru ei; dar nici politicienii nu mai au încredere că protestatarii pot fi onești. Să rămânem totuși încrezători. Deasupra sistemelor politice și a frământărilor sociale veghează Domnul istoriei. Faptul că permite astfel de lucru nu înseamnă că e slab sau nu știe. Să credem într-o soluție providențială, într-o schimbare posibilă. Adu-o Doamne!