Între vituperație și canaliocrație

Întâi să deslușim termenii. Vituperația se referă la vociferare, imprecație și acțiuni violente sub aspect verbal dar și fizic, uneori. Canaliocrația este un cuvânt-valiză prin care se ia în râs suveranitatea poporului, inventat de Joseph de Maistre la 8 septembrie 1793 (și împrumutat de Balzac cu rapiditate și aplomb).

Zilele astea suntem martorii unei coliziuni între aceste două forțe. Vituperația crescândă a populației nemulțumite întâlnește canaliocrația prezidențială (și nu numai). Legea sănătății a devenit pretextul unor ieșiri în stradă. Acolo, oameni serioși și coerenți în revendicările lor, au întâlnit un alt soi: rebelii spațiului public. Și ei au ceva de cerut, dar mai mult ei au ceva de arătat. Vor să-și extindă vituperația până dincolo de legitimitatea ei, s-o transforme într-un război citadin. Și chiar reușesc isprava! Rudimentar și golănesc, împroașcă încoace și încolo cu pietre și incendiază mașini. Urlă macabru și se răstesc la toată lumea. Sunt singuri împotriva tuturor: jandarmi, protestatari pașnici, dar și trecători curioși.

De cealaltă parte, aleșii poporului fac ședințe. Se arată afectați, dar în spatele ușilor păzite de SPP. Președintele retrage legea, protestatarii nu se retrag. Cu oamenii e mai greu decât cu textele. Canaliocrația noastră mioritică lasă loc pentru multă nesimțire. Puterea se ține tare; opoziția strânge favoruri electorale. Fiecare cu se luptă oarecum, dar nimeni nu ajunge la oameni. Focarele de revoltă se înmulțesc și nimeni nu are nici o soluție.

Cred că avem de-a face cu două extreme: huliganismul din stradă și disprețul din palat. Și unii și alții sunt mult prea departe pentru a se întâlni cinstit și fără riscuri. Podul trebuie să fie mult prea lung și costisitor, așa ca mai bine să rămână fiecare tabără la locul ei. Parcă se așteaptă ceva providențial… sau nu se mai așteaptă nimic. Știm, în toată Europa e greu, dar la noi greul crizei este amplificat de corupția generală. Și atunci, mă întreb, care să fie diferența între aruncătorii de pietre și aruncătorii de gogoși? O greață generală parcă pune stăpânire pe burgurile noastre balcanice.

Închei resemnat cu gândul la tihna pierdută, dar și la impertinența în creștere. Sunt dezgustat de gălăgia incoerentă a străzii, dar și de fudulia celor aleși cândva democratic. Canaliocrația noastră poate fi luată de model, prinsă în manuale de politologie. Trebuie pusă la panou, dar la rubrica așa nu. Cei din stradă nu mai încredere că politicienii gândesc pentru ei; dar nici politicienii nu mai au încredere că protestatarii pot fi onești. Să rămânem totuși încrezători. Deasupra sistemelor politice și a frământărilor sociale veghează Domnul istoriei. Faptul că permite astfel de lucru nu înseamnă că e slab sau nu știe. Să credem într-o soluție providențială, într-o schimbare posibilă. Adu-o Doamne!

 

comentarii

    • Mersi dragul meu.
      Să-ți dea Domnul un an binecuvântat. Mă bucur să știu că mă citești. Sunt tare prins în perioada asta si nu pot raspunde întotdeauna la telefon, dar perseverează.
      Să vă dea Domnul izbândă la Izvorul Vieții.

De Ghiță Mocan

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.