Geneza sărbătorii Nașterii Domnului

G

Sărbătoarea Nașterii Domnului a luat ființă în primele veacuri ale Bisericii primare, fiind stimulată și de referatul biblic al Sfinților Evangheliști Matei și Luca, dar și de dezvoltarea anului liturgic, după un model hristologic bine definit, care lua evenimentele din viața Mântuitorului ca puncte de reper liturgic și ceremonial. Creștinarea treptată a calendarelor păgâne nu a alterat sensul hristologic al sărbătorilor Bisericii, însă, din rațiuni misionare, Biserica a înlocuit sărbătorile păgâne cu cele creștine, așa cum s-a întâmplat și cu Crăciunul. Nașterea Domnului, serbată la început împreună cu Botezul (pe 6 ianuarie) la sfârșitul secolului al III-lea, s-a separat de Epifanie fiind serbată, după modelul occidental, pe 25 decembrie pentru a scoate în evidență corespondența ideatică dintre evenimentul cosmic (i.e. solstițiul de iarnă, când ziua începe să crească și soarele este, progresiv, din ce în ce mai pregnant) și Răsăritul Soarelui dreptății, Hristos. Astfel, Saturnaliile păgâne și Ziua Soarelui au fost înlocuite cu Sărbătoarea Nașterii Domnului. Sărbătorirea Crăciunului, însă, nu a fost dictată doar de aceste rațiuni, ci și de calendarul evenimentelor din viața Mântuitorului (Buna Vestire la echinocțiul de primăvară presupune Nașterea Domnului după nouă luni). Cea mai veche menționare a sărbătorii Crăciunului suprapus peste Ziua Soarelui se găsește în Calendarul filocalian, scris la Roma în anul 334 d.Hr. Aici găsim mențiunea „Natalis Invicti” (Nașterea Celui invincibil/nebiruit)… Indicația explicită a celebrării Nașterii Domnului pe 25 decembrie în Roma o găsim într-un Chronograph din 354… Prezența Crăciunului împreună cu o perioadă pregătitoare dovedește prezența sărbătorii ca o realitate mult anterioară anului mai sus amintit. Această perioadă pregătitoare (Adventus) este un semn al importanței acestei sărbători în inima Bisericii. Putem găsi aceasta și în scrierile Sf. Ilarie de Poitiers (m. 366): „Sfânta noastră maică, Biserica, se pregătește în fiecare an de venirea Mântuitorului, prin acest timp tainic de trei săptămâni.” Postul în Biserica primară însemna și prezența obligatorie în Biserică la toate slujbele ei. Astfel, un canon al Sinodului local de la Saragoza (380) poruncește: „În timpul celor 21 de zile care pleacă de la a 16-a zi a calendelor lui ianuarie (17 decembrie) până în ziua Epifaniei care e a opta zi a idelor lui Ianuarie (6 ianuarie), fără întrerupere, nu este îngăduit nimănui de a absenta la adunările Bisericii.” (…) Cercetând necesitatea impunerii de către Biserica Romei a Sărbătorii Nașterii Domnului pe 25 decembrie pentru a contracara sărbătoarea păgână mithraică a Soarelui, unii teologi propun o mai atentă analiză asupra rațiunilor tipologice ale Nașterii Domnului. Astfel, Samuele Bacchiocchi întreprinde o analiză teologică a corespondenței tipologice de sens dintre Sărbătoarea Corturilor care avea loc toamna (septembrie-octombrie) și Nașterea Domnului. De fapt, această corespondență a fost menționată și aprofundată de Sfinții Părinți care au văzut în sălășluirea lui Hristos între noi împlinirea profețiilor veterotestamentare de locuire a lui Mesia în mijlocul poporului ales… Sfinții Părinți au fost cei care au aprofundat această corespondență și simetrie mistică a timpului creat, în ceea ce privește nașterea lui Isus. Astfel, Sf. Grigorie de Nazianz (m. 389) sesizează continuitatea de sens a celor două evenimente și dezvoltă analogia antropologică a Nativității cu tabernacolul iudaic: „Subiectul sărbătorii de azi (25 decembrie) este adevărata sărbătoare a Corturilor. Într-adevăr, în această sărbătoare, cortul uman a fost zidit de Cel ce a îmbrăcat natura umană pentru noi. Corturile noastre care au fost doborâte de moarte, sunt ridicate iarăși de Cel ce a zidit cortul nostru de la început. De aceea, să fim împreună  glăsuitori cu David, care cântă: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele domnului” (Ps. 118.26). Jean Danielou comentează acest text: „Venirea lui Hristos, Nașterea Lui, este văzută ca fiind inaugurarea adevăratei sărbători a Corturilor. Aici apare o nouă armonie: cortul, sălășluirea umană de la început a fost doborâtă de păcat. Hristos vine să o ridice din nou, să restaureze natura umană, să inaugureze adevărata Sărbătoare a Corturilor, prefigurată de cultul iudaic. Și începutul aceste „locuiri” este Întruparea însăși, în care, după Sf. Ioan, Hristos Și-a zidit cortul propriului Său Trup (In 1.14).” De asemenea, Grigorie de Nyssa (m. 395) afirmă că „Profetul David ne spune că Dumnezeul universului, Domnul lumii, a venit la noi ca să întemeieze Sărbătoarea frunzișului umbros.” 

(Fragmente din Taina veacurilor. Unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii, de Ioan Valentin Istrati, Doxologia, Iași, 2010)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.