Toți detestăm vanitatea, avariția și formalismul. Există însă un loc în Evanghelia după Marcu (12.38-40), unde apar toate trei. Ele reprezintă caracterizarea pe care Isus o face cărturarilor din vremea Sa. Pentru vanitate citim că le place să le facă lumea plecăciuni prin piețe; pentru avariție: casele văduvelor le mănâncă, iar pentru formalism: fac rugăciuni lungi de ochii lumii.
Văzute le alții, aceste neajunsuri par grosolane. Sesizate la noi, par scuzabile. Așa e omul, iar cu cât e mai emancipat cu atât se scuză mai cu spor. Totuși, cel puțin la nivel de impuls, fiecare suntem ispitiți în cele trei direcții. Avem momente când ne considerăm mai mult decât suntem sau cel puțin ne dorim asta, așa cu avem momente în care ne dorim mai mult. Ne trezim adesea pe panta formalismului religios când, fără să ne dăm seama, ne închinăm în mod mecanic. Prin comparație cu cei criticați de Isus, posibil că noi ieșim mai bine – cantitativ vorbind. Cărturarii într-adevăr au făcut din toate acestea un mod de viață, iar opulența lor era deja proverbială. Dar și noi ne facem uneori vinovați de aceste lucuri, chiar dacă în proporții diferite.
Dacă tot e duminică, n-ar fi rău să reflectăm la propriul caracter. Bătălia pentru moralitate interioară este uneori mai acerbă decât pare din exterior. Nu e vorba aici de acele păcate grosolane, cu implicații carnale. Ci de acele dorințe care se transformă în pretenții, la acele pretenții care se transformă apoi în impulsuri greu de stăpânit. O atenție sporită ne-ar fi de mare ajutor. De asemenea, o închinare autentică și dinamică ne-ar scuti de multe neajunsuri în acest plan. Să reflectăm, să corectăm și să îi influențăm și pe alții. Doamne ajută!