Gândul de duminică (9)

V-ați gândit vreodată la anonimii vindecați la scăldătoare (Ioan 5)? Nu știm câți au fost, nu știm de ce boli au suferit. Nu știm cât stătuseră acolo, în acele pridvoare ale suferinței. Nu știm nici măcar dacă aveau familii sau nu, așa cum nu știm nici vârsta lor. Ceea ce știm este că, din când în când, un înger al Domnului se cobora și tulbura apa din bazin. Primul ce pășea în apă era vindecat, indiferent de boală. Și după aceea?! Nu mai știm nimic… Probabil fiecare a plecat în drumul lui, și-a revăzut familia, s-a reapucat de lucru. Niciunul nu s-a gândit o clipă să rămână acolo… pentru altul.

Cum fiecare vindecat pleca îmbătat de bucuria tămăduirii, la în pridvorul lui Solomon rămâneau mereu doar suferinzii. Sănătoșii fugeau din locul acela deprimant, fără să se uite în urmă. Din cauza aceasta, paraliticul de 38 de ani nu avea pe nimeni. Omul sănătos nu-l mai înțelege pe cel bolnav. Ar fi fost un gest extrem ca cineva, odată vindecat, să rămână încă prin preajmă. Ce doză de altruism ar fi trebuit să aibă un astfel de om! El nu mai avea nevoie de înger, de apă tulbure, de prioritate. El stătea acolo doar pentru celălalt. Din păcate, însă, nici un astfel de exemplu nu găsim în evanghelie.

Dar oare noi am fi făcut-o?! Cred că duminica este un timp bun pentru meditație. Odată ce ne-am fi vindecat, am mai fi rămas pentru o altă ocazie?! Și asta nu pentru noi, ci pentru alt neajutorat care n-avea pe nimeni. Dacă noi am fi făcut-o, e bine. Dacă nu, înseamnă că și noi suferim de amnezia omului sănătos, care-l uită pe cel bolnav. Altruismul se pune la probă în condiții normale sau fericite, nu atunci când toți suferim într-un fel. Surprinzător nu e ca un bolnav să ajute un alt bolnav, ci unul sănătos să-și ofere serviciile. Necondiționat și dezinteresat, să se apropie de cel în suferință, să-l înțeleagă, să stea cu el și să-l ajute. În direcția aceasta ar trebui să ne concentrăm, într-acolo ar trebui să țintim. Pe cât e de ușor să-i criticăm pe vindecații de la scăldătoare, pe atât e de greu să ne punem pe noi în mișcare cu adevărat. Nu-i așa?!