La 26 august 1346 englezii câștigau o bătălie crucială în nordul Franței. Se întâmpla la Crécy și făcea parte din Războiul de 100 de ani. Această confruntare istorică tranșa oarecum lungul război, dar era și sfârșitul cavalerismului clasic.
Armata engleză și galeză însuma aproximativ 10.000 de soldați și era condusă de Eduard al III-lea, iar armata franceză era superioară din punct de vedere numeric: 35.000 de soldați. Aceștia din urmă erau conduși de Filip al VI-lea care, după cum spun cronicile, nici nu concepea înfrângerea ce urma s-o îndure.
Se naște, așadar, întrebarea: Cum au reușit englezii să înfrângă o armată de două ori mai mare? Pentru că, această victorie este mai mult decât o victorie: este o umilire de care avea parte cel care se considera tare, invicibil. Ei bine, secretul a constat într-o armă anume pe care englezii au perfecționat-o înainte de război. Este vorba de un arbalete (arc lung) foarte performant, care avea o rază de acțiune uimitoare și o precizie extraordinară. După cum se poate observa, fatidica armă avea o robustețe aparte, dar era în același timp foarte fiabilă. Ușor de manevrat – în ciuda dimensiunilor lui – arbaletele a suplinit numărul soldaților și chiar strategia în sine. A fost o confruntare între specializat și rudimentar, între forța canalizată eficient și risipa inutilă de energie.
Arbaletele medieval englez este și azi un subiect interesant. Deși îl mai găsim doar în muzee, el merită admirat. Mai mult, la nivel de simbol, acest arbalete ne arată că destoinicia nu este o opțiune atunci când ai în față un dușman redutabil. Și cum viața spirituală este o luptă, să ne avântăm în ea cu cele mai bune arme „de lovire și de apărare” – cum spune apostolul.