În lumea începutului de secol XX, femeile trebuie să fie mai întîi de toate bune gospodine. Se pot instrui, dar pe timpul lor şi fără a ieşi din atribuţiile menajului. Cît despre fericirea femeii… drumul trece prin fericirea masculină…
În societatea românească de astăzi nu s-a depăşit prea mult această dilemă. Răspunsurile, oricît de mult ne-am preface – şi oricît de liberali s-ar da unii bărbaţi şi de independente unele femei –, se învîrt cam tot prin jurul mentalităţilor din iarna anului 1904: femeia să fie de toate şi să facă bine „să-l facă fericit pe bietul dumnealui“.
Autoarea acestor rânduri este o bună specialistă a mentalităților românești: Constanța Vintilă-Ghițulescu. Concluzia apare la finele unui articol publicat în Dilema veche, 7-13 februarie 2013, și care se ocupă de poziția femeii în societatea românească.
De observat dependența femeii de bărbat sau, mai pretențios, felul în care fericirea feminină trece prin cea masculină. Cam în toate societățile se întâmplă asta, chiar dacă mai voalat decât la noi. În societatea românească, unde patriarhatul a avut o anvergură de proporții, realitatea a fost mai evidentă. Multe românce și-au trăit viața prin destinul soților lor. Când unele (puține) au ieșit din acest cadru, au devenit aproape ridicole. Execesele le-au pândit la tot pasul, iar ideea a fost din nou compromisă. În fond, antropologia biblică este cea mai justă. Ea ne învață despre egalitatea de substanță a celor doi, dar tot ea ne arată cum ierarhia responsabilității funcționează. În măsura în care vom înțelege aceste detalii, în receptarea corectă a lor, se ascunde întreaga miză. Desigur, trebuie să ne civilizăm, atâta vreme cât civilizarea nu șubrezește adevăratele valori. Doamne ajută!