Expresia vine din latinește și înseamnă: în afara Bisericii nu există mântuire. Este atribuită lui Ciprian (sec. al III-lea), care ar fi adăugat: „Nu-l poți avea pe Dumnezeu de Tată, dacă nu ai Biserica de Mamă.” De menționat că, pe lângă această metaforă atribuită Bisericii, ea a fost văzută drept arcă de salvare, o aluzie la Noe și potop.
Cum e ușor de bănuit, această expresie a fost folosită de multe ori în mod abuziv. Mai mult, nu o dată în istorie, expresia a fost particularizată nepermis de mult. Confesiuni creștine de o nuanță sau alta, în împrejurări delicate, au folosit-o pentru a-și dovedi supremația. Sigur că, după cum istoria dovedește, a fost nevoie de acest dicton pentru a evidenția erezia. Era modul cel mai bun de-a scoate mișcările eretice în afara cadrului oficial, de-a te dezice de ele. Prin urmare, deși una dintre cele mai abuzate expresii teologice, ea a slujit de-a lungul veacurilor în folosul dreptei credințe.
În ultimele veacuri, Biserica Romano Catolică a promovat cu ostentație această doctrină. A avut grijă mereu să atragă atenția – mai ales prin comparație cu protestantismul – că doar cei care participă la viața sacramentală a Bisericii (Catolice) sunt parte din Trupul lui Hristos. Ceilalți se află într-o zonă de risc dogmatic imens, cu neșansa de-a nu avea parte la părtășia mistică a copiilor lui Dumnezeu. Nici Biserica Ortodoxă nu s-a lăsat mai prejos. În țările majoritar ortodoxe devine o uzanță această convingere populară. Preoții au grijă să atragă atenția că doar în ortodoxie există mântuire, iar oamenii să nu plece urechea la secte, adică mișcări neoprotestante mult mai recente și suspecte. Pentru a o spune până la capăt, chiar și confesiunile minoritare suferă uneori de acest sindrom. E un fel de monopol metafizic asupra adevărului, un fel de suficiență dogmatică riscantă. Dar, astfel de atitudini apar frecvent, chiar dacă aria lor de răspândire este variabilă.
Ei bine, pentru ca această expresie să aibă legitimitate, eu cred că trebuie să i se dea o valoare mistică. Spun mistică în sensul primar al cuvântului, fără nicio încărcătură confesională. Deci, atâta vreme cât ne referim la Biserica Universală (Invizibilă) a lui Hristos, la Trupul mistic al Lui, atunci expresia poate fi rostită. Dacă restrângem doctrina mântuirii la esența ei – cea cristocentrică – atunci dictonul este adevărat și consolator. Însă, în momentul în care părăsim spațiul mistic (larg, generic, spiritual), cădem în habotnicii de tot felul. De fapt, cădem într-un ridicol cu iz confesional din care nimeni nu ne mai salvează. Putem derapa într-o formă fatală de fariseism, un fel de dispreț susținut față de crezul și taina semenului. Iar acesta este riscul din interior. Este atitudinea care ne paște pe noi, cei preocupați cu adevărat de credință și doctrină. Deci, să rămânem prudenți și entuziaști!